Se împlinesc 76 de ani de la unul dintre momentele cele mai triste și mai rușinoase din întreaga noastră istorie, Rebeliunea Legionară și Pogromul de la București.
ÃŽntre 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la București și în țara o rebeliune, având asentimentul tacit al Reichului. Au avut loc jafuri, crime, masacre. Au fost devastate 3 400 de imobile și de instituții. Oameni nevinovați, persoane civile, soldați și ofițeri – în total 1 000 persoane – au căzut sacrificiu bestialității și fanatismului unor indivizi însetați de putere.
Învara anului 1940, Europa trăia sub impresia victoriei germane pe frontul de apus, care dusese la îngenuncherea Franței și a „Å¢ărilor de Jos” (Belgia, Olanda, Luxemburg).
România era izolată, astfel, de aliații săi tradiționali – Anglia și Franta – și suferise, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, grave atingeri ale suveranității naționale prin rupturile teritoriale – Basarabia, nordul Bucovinei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul – care mutilaseră cumplit ființa națională. Practic, România Mare nu mai exista.
Potențialul său economic și militar interesa însa, în mod deosebit, guvernul de la Berlin, din perspectiva extinderii războiului în Europa de Est și Sud-Est.
ÃŽnlăturarea lui Carol al II-lea
Pe plan intern, se manifestă o intensă activitate a dreptei politice, și în special a Gărzii de Fier, încurajata de succesele repurtate de trupele naziste și de profundă criza de autoritate cu care se confrunta statul după tragicele cesiuni teritoriale. Era absolut necesară, în același timp, o guvernare de mâna forțe care să garanteze frontierele țării și să pregătească refacerea unității naționale, salvând, astfel, ființa statului român. Acestor cerințe le-a corespuns, cu mijloace adecvate timpului în care a trăit și activat, personalitatea generalului Ion Antonescu.
La 1 septembrie 1940, luliu Maniu s-a întâlnit cu Ion Antonescu, la Ploiești, și a discutat cu acesta înlăturarea regelui Carol al II-lea și formarea unui cabinet de coaliție. Tratativele au continuat în zilele următoare și cu conducătorii liberali și șefii legionarilor în vederea constituirii unui guvern de „uniune națională”. Paralel, legionarii au întreprins atacuri asupra instituțiilor de stat și a unităților militare, soldate cu victime.
La 4 septembrie 1940 orele 12, Ion Antonescu a fost însărcinat de regele Carol al II-lea cu formarea noului guvern. Înziua următoare, acesta a suspendat Constituția și a dizolvat Corpurile legiuitoare după ce, la cererea generalului, de acord cu legionarii, sub presiune și amenințare, regele i-a conferit puteri depline în dimineața zilei de 5 septembrie, orele 3:50, ceea ce a dus la modificarea regimului politic.
Cu sprijinul unor adjutanți regali și comandanți militari, beneficiind și de concursul ministrului Germaniei la București, Wilhelm Fabricius, Ion Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să abdice. Regele, după o serie de consultări cu unii apropiați Valer Pop, Mihail Manoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe Bratianu- și după obținerea unor garanții că putea pleca nestingherit, a abdicat în dimineața zilei de 6 septembrie (orele 6:10) și, ulterior (7 septembrie, orele 3), a părăsit țara cu o serie de bunuri ale patrimoniului național, precum o parte a colecției de tablouri pe care Carol I o lăsase moștenire statului român.
Mihai I urcă pe tron
La 6 septembrie i-a succedat la tron fiul său, Mihai I, care a depus jurământul în prezența lui Ion Antonescu, a Patriarhului Nicodim și a lui Gheor-ghe Lupu, președintele ÃŽnaltei Curți de Casație. Dispunând de „puteri depline”, generalul a devenit însa depozitarul celor mai importante prerogative de conducere a statului, intitulându-se „Conducător al statului”. El s-a bucurat de puteri deosebite, nefiind răspunzător în fața vreunui for politic. Aflat într-o clară poziție de inferioritate în ierarhia politică, regele mai păstra doar unele atribuții simbolice, ca: numirea primului ministru (președinte ai Consiliului de Miniștri), comanda oștirii, conferirea de distincții, baterea de monedă, acordarea grațierii și a amnistiei, numirea de ambasadori. Prin aceasta, se vedea în mod deschis dorința generalului de a ține sub control instituția monarhică, chiar dacă, din considerente politice, el s-a pronunțat pentru menținerea ei, și partidele politice.
Noul guvern reflecta raportul de forțe politice din țară, între general și Garda de Fier. ÃŽncercarea lui Ion Antonescu de a colabora cu conducătorii Partidului Național Liberal și Partidului Național Å¢ărănesc a eÅŸuat, căci partidele politice au refuzat să se asocieze unui regim autoritar. Înconsecință, s-a constituit un guvern al dictaturii legionare, fără amestecul armatei, în care adepții lui Horia Sima dețineau vicepreședinția Consiliului de Miniștri, portofoliul externelor, lucrărilor publice, muncii, educației naționale și cultelor. S-a inaugurat un condominium de putere între Ion Antonescu și legionari, în care cei din urmă au dorit mereu să-și sporească puterea, iar primul a considerat „alianța” ca ceva temporar, sortit eșecului încă de la început.
La 14 septembrie 1940 România s-a proclamat „stat național-legionar”, în care Garda de Fier, ca o agentură teroristă în serviciul Germaniei și influențată de teoria corporatismului italian, a dezvoltat, în chip demagogic, teoria utopică a „purificării” vieții politice printr-o „revoluție națională”.
La 14 noiembrie, I. Antonescu a întreprins o vizită în Italia, iar peste o săptămînă în Germania, unde a semnat, la 23 noiembrie, protocolul de aderare a României la alianța puterilor fasciste sau Pactul Tripartit. Se poate aprecia că actul aderării a încheiat apropierea României de Reichul nazist, proces declanÅŸat de pactul sovieto-german din august 1939, de consecințele sale imediate pentru România.
Ion Antonescu a ales, astfel, din cele două rele – Uniunea Sovietică și Germania hitleristă, pe cel pe care îl considera mai puțin rău pentru binele țării: în 1940, Reichul nazist era singura putere europeană care putea sprijini România în fata amenințărilor și agresiunii sovietice.
Reb
Totodată, el a cerut lui Hitler să trimită în România o misiune militară germana, reînnoind solicitările mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul acesteia era de a asigura securitatea zonei Văii Prahovei, ale cărei rezerve petroliere erau foarte importante pentru mașina de război nazista și pentru pregătirea armatei române în perspectiva războiului cu Uniunea Sovietică.
Înrealitate, era vorba de a menține dominația germană în România, și în Balcani, proces la care concura și Legația Germaniei din București, cu un personal tot mai numeros, și al cărei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von Killinger. ÃŽncă din 10 octombrie 1940 se aflau în România peste 22000 militari hitleriști.
Numărul lor a sporit pînă în primăvara lui 1941 la 500 000, dintre care 130 000 au trecut apoi Dunărea cu prilejul ofensivei trupelor naziste contra lugoslaviei și Greciei. Înaceste condiții s-a ajuns la o deteriorare a relațiilor țării noastre cu Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au blocat fondurile românești în băncile americane, pe motiv că România era „o țară ocupată”.
Principalele direcții ale politicii interne, contradicțiile dintre Ion Antonescu și legionari. Dictatura legionară a promovat o politică profund antidemocratica, de teroare, lichidând, de fapt, și ultimele drepturi și libertăți democratice.
S-au creat detaÅŸamente speciale ale poliției legionare. Înoctombrie 1940, pe lângă marile întreprinderi s-au numit comisari de românizare. ÃŽncercând să-și consolideze puterea, legionarii au vrut să preia în țara conducerea prefecturilor și primăriilor. Jafuri și crime, masacre, exproprieri forțate, răfuieli sângeroase cu foști adversari politici, susținători ai guvernării carliste, o legislație reacționara au marcat această perioadă. Înacelași timp, Ion Antonescu a luptat pentru controlul exclusiv al puterii politice. El s-a străduit permanent de a slăbi poziția instituției monarhice, pe care a dorit să și-o subordoneze pentru a o manevra mai uÅŸor. Pentru aceasta, i-a impus regelui să-și petreacă mai mult timp la reședința de la Sinaia, întreprins anchete asupra foștilor demnitari ai lui Carol al II-lea și a averii lor, unora fixându-le domiciliu obligatoriu, a încercat să impună modificarea regulamentului de funcționare a Casei Regale și schimbarea personalului acesteia.
În26/27 noiembrie 1940 legionarii s-au dedat la crime înfiorătoare. Au avut loc asasinate la Jilava, unde au pierit 65 deținuți politici: politicieni și militari, colaboratori ai regelui Carol al II-lea, mulți implicați în represiunile contra legionarilor – precum generalii Gheorghe ArgeÅŸanu (fost prim-ministru), Gabriel Marinescu, Gheorghe Bengliu, fostul ministru Victor Iamandi – în pădurile Vlăsiei, Balota, Prefectura Poliției din București. Sub gloanțe au căzut și economistul Virgil Madgearu, ucis în pădurea Snagov, și savantul de reputație internațională, de fapt, cel mai mare istoric al românilor, Nicolae lorga, executat la marginea ÅŸoselei, în comună Strejnic. Și toate acestea pe un fond general de înfricoÅŸare a opiniei publice. Au luat totuși o poziție critica unii oameni politici, membri ai Partidului Național Liberal și Partidului Național Å¢ărănesc.
Perioada regimului legionar-antonescian nu a fost lipsită de contradicții între protagoniștii scenei politice – generalul și legionarii – ambii socotind, în numele unor concepții ideologice totuși diferite, alianța temporară, și doar un pas către controlul exclusiv al puterii. Adept al ordinii publice și patriot, Ion Antonescu era nemulțumit de violențele și crimele legionarilor. Apropierea sa de Germania nazistă, – generalul fiind că formație anglofil – urmărea doar garantarea frontierelor tării, a refacerii integrității teritoriale naționale, și a afirmării suveranității României, prin anularea Dictatului de la Viena, problema pe care, de fapt, a ridicat-o în toate întâlnirile cu Hitler. Convins de rolul nefast al Gărzii de Fier, Ion Antonescu a luptat, de la sfârșitul lui decembrie 1940, pentru eliminarea acesteia din viața politică. Înschimb, legionarii, puși pe jaf și pe corupție, îi reproÅŸau generalului că menține vechii oameni politici și chiar unele forte politice compromise în colaborarea cu regele Carol al II-lea. Confruntarea între cele două poziții a luat forma încercării supreme a legionarilor de a cuceri puterea politică prin rebeliune.
Rebeliunea legionară din ianuarie și consecințele sale. Intensificarea violentelor legionarilor și faptul că aceștia deveneau tot mai indezirabili în ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, încă din decembrie 1940, să ia primele măsuri contra Gărzii de Fier. Astfel, a ordonat desființarea poliției legionare și a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitând de complicitatea șefului poliției secrete germane, Heinrich Himmler, s-au înarmat, pregătindu-se pentru confruntarea decesiva.
La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler să-i dea mâna liberă pentru a restabili situația. La doar două zile, Nicolae Pătrașcu, secretarul general al miÅŸcării legionare, a proclamat ruptura totalăcu Antonescu, iar legionarii au trecut la organizarea de detaÅŸamente paramilitare și la baricadarea în sedii.
Reîntors din Germania, Ion Antonescu a decis desființarea comisiilor de românizare, destituirea ministrului legionar de interne, generalul Constantin Petrovicescu, și a lui Alexandru Ghica, directorul general (legionar) al Poliției.
Rebeliunea
ÃŽntre 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la București și în țara o rebeliune, având asentimentul tacit al Reichului.
Au avut loc jafuri, crime, masacre. Au fost devastate 3 400 de imobile și de instituții. Oameni nevinovați, persoane civile, soldați și ofițeri – în total 1 000 persoane – au căzut sacrificiu fanatismului unor oameni însetați de putere.
Au fost provocate, în întreaga țară, daune în valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemulțumit profund opinia publică.
Explozia de ură a legionarilor i-a compromis însa în ochii Germaniei. Hitler pregătea războiul în Răsărit și avea nevoie de liniște în România. De aceea el a fost de acord cu intervenția armatei române la ordinul lui Ion Antonescu, ceea ce a dus la înfrângerea rebeliunii legionare.
Aceasta nu a împiedicat însa pe hitleriști să accepte plecarea, în Germania, a circa 700 de legionari în frunte cu Horia Sima. Ei vor fi mereu o monedă de ÅŸantaj în raporturile cu Ion Antonescu. Circa 8 000 de legionari au fost prinși, judecați și condamnați la diferite pedepse.
La finele lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul stăpân al scenei politice romanești. S-a format un guvern de tehnicieni și militari, care reprezenta o dictatură, pusă în serviciul războiului și contra regimului bolșevic de la Răsărit.
Din scrisoarea generalului Ion Antonescu către Horia Sima, la 15 ianuarie 1941:
„Nu am reușit să mă fac ascultat. Din contră dezordinile s-au înmulțit și s-au agravat, și cu acte de insubordonanța în stat comise de acei care fiind numiți de dv. se știu acoperiți și susținuți de dv.
ÃŽntr-adevăr, orice măsură de ordine pe care am luat-o nu a fost executată. Noțiunea disciplinei de stat a dispărut. Fiecare procedeazăcum vrea și judeca cum vrea…
Dar opinia aceasta publica pe care eu o respect și vreau s-o satisfac se revoltă când constată că legionarii… comit astăzi acte în profit personal.
Nu pot îngădui aceasta procedare fiindcă mă dezonoreazăși-mi atrage și răspunderi personale, prin faptul că nu iau măsuri în contra vinovaților…
Vreți să mergeți astfel înainte, mergeți singuri, dar nu cu generalul Antonescu…
El a intrat în arenă politică pentru a salva țara, nu pentru a o duce la un dezastru și mai mare…”.
POGROMUL
Pogromul din București a reprezentat o serie de manifestări violente și crime împotriva evreilor, care au avut loc în timpul Rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România afirmă că pogromul „nu a fost un eveniment izolat, rupt de atmosfera opresivă și de persecuțiile tipice din statul național-legionar, ci punctul culminant al evoluțiilor evenimentelor„. Înzilele 21-23 ianuarie 1941, la București, a izbucnit o revoltă legionară, condusă de Horia Sima, împotriva „Conducătorului„, generalul Ion Antonescu.
Înacelași timp cu rebeliunea, legionarii au inițiat și condus cel mai mare și mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei. Motivele Legislația romînă din ultimul an al domniei lui Carol II făcea o discriminare rasialăa evreilor, considerați „rasă inferioară„. Înperioada Statului Național Legionar au fost elaborate peste douăzeci de decrete-legi care duceau la restrângerea libertății și drepturilor civice ale evreilor. Înlunile septembrie-decembrie 1940 restricțiile erau mai aspre decât în august. Antonescu și legionarii erau de acord cu exproprierea evreimii din România, însă Antonescu nu accepta metodele teroriste la care recurgeau legionarii. Antonescu s-a temut că ritmul exproprierilor fiind prea rapid, ar fi dus la oprirea comerțului și la un dezastru economic.
O mare parte din proprietățile jefuite de la evrei au ajuns în posesia legionarilor și nu în proprietatea statului, cum ar fi vrut Antonescu, care la 11 ianuarie 1941 declara:
„Sunt lucruri oribile care se petrec în țară. Se duc la prăvăliile jidanilor și iau fondul de comerț, distrugând astfel comerțul și creditul. Înaceastă situație ne vom pomeni peste două luni cu o catastrofă economică. Fabricile nu mai trimit materiale fabricate pentru că jidanii care au prăvălii nu mai cumpără marfă„.
La 27 noiembrie 1940 unități ale Poliției Legionare au ucis la Jilava și la Prefectura poliției Capitalei 65 de demnitari politici din timpul regimului lui Carol al II-lea, ca răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Două zile mai târziu, legionarii l-au asasinat pe fostul prim-ministru, celebrul istoric Nicolae Iorga. Aceste fapte au stricat relațiile dintre legionari și Ion Antonescu. Concomitent, legionarii au început să perceapă amenzi și taxe ilegale de la evrei și s-au dedat la percheziții fără motiv (ocazii de jaf) și arestări, evacuări silite, tortură și viol. La 29 noiembrie, Antonescu a ordonat dezarmarea Poliției Legionare.
Ordinul a fost însă transformat de ministrul de Interne în transfer al cadrelor de la Poliția Legionară la unitățile de poliție regulate. Antonescu i-a întrebat pe miniștrii numiți de Legiune: „Dv. credeți că se pot înlocui imediat toți jidanii?„ Răspunsul l-a dat el însuși: „Problemele de stat se rezolvă pe rând. ÃŽntocmai ca în jocul de șah„. La începutul lui ianuarie 1941, Antonescu a înțeles că legionarii nu mai acționau în virtutea intereselor naționalismului român. La 14 ianuarie, Antonescu a avut o întrevedere în Germania cu Hitler cu scopul de a se asigura de sprijinul Berlinului și cu acea ocazie Hitler a insinuat că Antonescu va fi nevoit să înlăture pe cei ce nu înțeleg că revoluția s-a terminat, pe fanatici. Au ajuns la o înțelegere, conform căreia Antonescu era asigurat de sprijinul Berlinului la luarea de măsuri împotriva legionarilor. Legionarii, la rândul lor, au pregătit terenul.
Cu 20 de zile înainte de rebeliune toate ziarele legionare (existau numai ziare legionare, toate celelalte fuseseră desființate) au inițiat o propagandă foarte intensă împotriva evreilor, masonilor și a „uneltelor„ lor. Prin acest termen, „uneltele lor„, legionarii se refereau la Antonescu și oamenii loiali lui. La 18 ianuarie, Antonescu a desființat posturile de „comisari de românizare„ de pe lângă întreprinderile comerciale și industriale.
Legionarii au văzut în acest act un atac direct și au cerut demisia lui Antonescu și crearea unui guvern legionar condus de Horia Sima. Rebeliunea La București un agent britanic de origine greacă l-a împușcat mortal pe maiorul de aviație german Döhring, incident folosit ca pretext de ambele părți, Antonescu și Legiunea. La 20 ianuarie Antonescu l-a demis pe titularul Ministerului de Interne, generalul Petrovicescu, omul de încredere al Legiunii si membru al acesteia, pentru incapacitatea de a fi asigurat protecția maiorului german. Au fost de asemeni destituiți Alexandru Ghica, directorul general al polițiilor, și Constantin Mamuica, director în Ministerul de Interne. Legionarii au respins aceste destituiri și s-au înarmat masiv.
Grupuri de legionari s-au baricadat înarmat în localul Siguranței, în sediul Prefecturii poliției capitalei, în sediul lor central din strada Roma și în cazarma gardienilor publici. Înseara zilei de 21 ianuarie rebeliunea legionară era generalizată în toată țara. Când soldații au încercat să preia controlul acestor clădiri, legionarii au deschis focul.
Antonescu a trecut la o așa-zisă „defensivă activă„, aducând unități militare spre București. Armata a trecut la ofensivă în seara zilei de 22 ianuarie, atacând cu tunuri baricadele legionarilor. Încâteva ore, armata a învins peste tot. A doua zi armata i-a atacat pe legionari fortificați în diverse clădiri. Înaceste lupte au căzut 30 de soldați și au fost răniți câteva sute, dar armata a cucerit clădirile și legionari rămași în viață s-au grăbit să părăsească Bucureștiul, căutând adăpost în străinătate. Odată cu ocuparea centrelor de securitate, legionarii au atacat centrele evreiești și au început jaful cartierelor evreiești. Propaganda legionară relata cititorilor că evreii s-ar fi revoltat și că armata ar fi primit ordine de la „jidoviți„.
Rebeliunea Legionara Vacaresti
Printre cei care i-au atacat pe evrei, împreună cu legionarii, au fost jandarmi legionari, personalul perfecturii de poliție din București, organizațiile de muncitori legionari și organizația studențească legionară. Devastarea templelor și sinagogilor Ministrul Iasinschi a ordonat incendierea cartierelor evreiești și când un fruntaș legionar a încercat să anuleze ordinul, ca să nu producă un incendiu general al orașului, Iasinschi i-a spus: „E prea târziu, incendiatori au ieșit la drum„…
La Templul Coral legionarii au ajuns în timpul rugăciunii de seară. Au oprit rugăciunea, i-au dus pe conducătorul rugăciunii, Ozias Copstik și pe ceilalți evrei la centrul lor, la tortură, și după aceea i-au asasinat în pădurea Jilava. Legionarii s-au întors la Templul Coral cu un camion și au început să încarce mobile. Au spart casa de fier și au furat tot conținutul. La fel a fost și la sinagoga Bet Midraș. La sfârșit i-au dat foc și casa a ars complet.
Sinagoga de pe strada Atena a fost distrusă cu topoare, ciocane și răngi de fier. Templul Unirea Sfântă a fost jefuit în după-amiaza lui 21 ianuarie, legionarii continuând jaful în casele evreiești vecine, după care au revenit în templu pentru a da foc cărților sfinte. Sinagoga Bet El a fost distrusă complet, făptuitorii făcând uz de topoare. O ceată de legionari a capturat Sinagoga Cizmarilor și a transformat locul într-un centru de tortură. La Sinagoga Mare au lucrat două echipe; prima echipă a intrat cu revolvere, au jefuit enoriașii evrei prezenți și i-au bătut pînă a venit a doua echipă care i-a schimbat pe schingiuitori. Au distrus totul, au intrat în birouri și la arhivă și au ars documente istorice importante, vechi de sute de ani. Așa a fost și la celelalte temple și sinagogi.
Au fost câteva locuri care n-au fost distruse complet: Templul Coral nu a ars complet, deoarece vandalii nu au avut benzină suficientă. La Sinagoga Mare lucra o servitoare creștină, Lucreția Canjia, care s-a rugat în lacrimi de vandali să nu dea foc, le-a amintit că nu așa se poartă creștinii credincioși și pînă la urmă ei au renunțat la incendiere. La Sinagoga Mică-Cahal Cico, vecinii s-au temut că focul s-ar fi putut extinde asupra caselor lor. Nici aici nu s-a pus foc, însă vandalii au distrus tot ce au putut. Cea mai frumoasă sinagogă din București și din toată România, sinagoga sefardă Cahal Grande a ars complet și ca ea alte câteva sinagogi vechi de secole. La Cahal Grande a venit la 21 ianuarie o trupă legionară condusă de preotul Brigadeu. Trupa s-a fortificat în templu și a așteptat armata, dar armata n-a venit.
Legionarii au început să jefuiască și să devasteze templul în care erau opere de artă evreiască dintre cele mai frumoase din Europa. Cărțile de religie, biblioteca antică și sulurile cu Tora au fost adunate în centrul templului și li s-a dat foc. Mai târziu, în seara zilei de 22 ianuarie, legionarii au adus o cisternă de benzină cu care au dat foc clădirii. Ei au oprit pompierii nepermițându-le să stingă focul. Martorul ocular, procurorul militar avocat I.N. Vlădescu a declarat, în cadrul mărturiei depuse la Tribunalul Poporului din București: „Templul spaniol semăna cu o torță gigantică care lumina lugubru cerul capitalei. Legionarii dănțuiau drăcește în bătaia focului, cântând aria «tinereții legionare» în timp ce izbeau, în furia lor sălbatică, cu tocurile ciubotelor, trei femei despuiate, pentru a le da pradă flăcărilor. Nenorocitele victime, în dureroasa lor disperare, tăiau văzduhul cu urlete de sfâșietoare durere„ („Jurnalul de Dimineață” din 21 ianuarie 1946).
Centrele de tortură Îndecursul rebeliunii legionare legionarii bucureșteni au arestat câteva mii de evrei, care au fost ridicați din casele lor, din sinagogi, de la instituțiile evreiești și de pe stradă. Evreii arestați, bărbați și femei, între 15 și 85 de ani, au fost adunați la centre în care au fost anchetați, maltratați și torturați cu scopul ca legionarii să le confiște banii, bijuteriile și restul proprietăților evreiești. Prefectura Poliției capitalei La Prefectura Poliției capitalei au fost câteva zeci de evrei arestați încă din ziua de 20 ianuarie și au fost aduși acolo și evrei care fuseseră în alte centre de tortură. Printre cei care au fost la Prefectura Poliției capitalei erau: președintele Comunității evreiești din București, Sigmund Goldfarb, conducătorul Oficiului Palestinian (oficiul de emigrare), Moise Orecovscky, 4 membri în comitetul Oficiului Palestinian, dr. M. Cotic, M. Lindner, A. Shapira, C. Haimovici și mulți alți evrei. Toți evreii au fost chinuiți, cu palme, cu pumnii, cu pat de armă, lovituri cu casca militară, vînă de bou, etc. doi evrei, dr. Aschenazy și dr. A. Aftalion, au sărit pe fereastră de la etajul III – Aschenazy a murit pe loc, Aftalion, grav rânit, a zăcut mult timp după aceea. 15 arestați, luați la întâmplare, au fost duși de aici la abator și împușcați.
Sediul C.M.L. „Ing. Gheorghe Clime„, din Calea Călărași nr. 37 Înacest sediu au fost aduși 200 evrei și printre ei erau: rabinul H. Gutman și fii lui Iancu și Iosef, Sigmond Collin casierul comitetului Comunității Evreilor din București, S. Rivensohn secretar-general al Comunității, Mayer Marcus intendentul Templului Coral și soțiia lui Fany și mulți alții. Toți evreii au fost jefuiți și bătuți. Femeile au fost luate la subsol, bătute cu vâna de bou și după asta au fost eliberate. Bărbații au fost bătuți și chinuiți de la ora 19.00 pînă dimineața de 22 ianuarie când au fost împârțiți la întâmplare în două grupe – un grup a fost luat la Jilava și împușcat și al doilea grup a fost luat la Bucureștii Noi, la „Ferma Căpitanului” (Moara Străulești). Comisariatul XV de Poliție, din strada Matei Basarab Cei care maltratau evreii, în acest centru de tortură, erau comisarii legionari Robescu și Jipescu, împreună cu o echipă de circa 40 de legionari tineri, majoritatea lucrători de la fabrica Parcomer. Victimele au fost aduse din casele lor, de pe stradă și de la Organizația Sionistă din strada Anton Pann. Printre cele 150 de victime au fost: ziaristul Horia Carp, fost senator și fost secretar general al Comunității Evreilor din București, în vărstă de 72 ani, fiul lui Horia, Matatias Carp, secretar general al Federației Uniunilor de Comunități evreiești din România, o grupă de 20 de tineri evrei ce urmau să plece în Palestina și mulți alții. Toate victimele au fost tunse cu foarfecă de tăiat iarba, jefuite de tot ce aveau pe ele, bătute permanent și silite cu forța să înghită cantități mari de sare amară amestecată cu petrol, benzină și oțet (un fel de purgativ foarte puternic) și închiși într-un mic spațiu din pivniță fără să poată să meargă la closet. Înparcursul perioadei de deținere (46 de ore) veneau legionari vizitatori la fiecare sfert de ceas ca să-i bată pe evrei. Sediul Uniunii Comunităților Evreiești, strada dr. Burghele nr. 3 O echipă de 24 legionari, conduși de C. Măruntu, au invadat Sediul Uniunii Comunităților Evreiești în noaptea 21-22 ianuarie. Legionari au sărit gardul, au spart o ușă și, după ce au pătruns în birouri, au devastat tot ce au găsit. Ei s-au urcat la domiciliile rabinului șef, doctor Alexandru Șafran și al inginerului C. Solomoni și au devastat apartamentele, furănd tot ce era de preț.
Sinagoga „Malbin”, din strada Bravilor nr. 4 Moara Străulești, de la Bucureștii Noi La moara Străulești au fost concentrați 79 evrei și ținuți două zile și o noapte. Toți evreii au fost bătuți, amenințați cu moartea, s-au tras gloanțe peste capul lor și au fost înfometați – fiecare a primit de mâncare, pentru toată perioada, numai o optime de pâine. După perioada de tortură au fost eliberați în zăpadă, după ce li s-au luat încălțămintea și veșmintele, la o distanță de 16 km. de oraș. Primăria comunei Jilava La Primăria Jilavei au fost aduși evreii care au supraviețuit primei executări din pădurea Jilava și printre ei au fost rabinul Zvi Gutman, cantorul Osias Copstück și doctorul Eugen Solomon care a venit să-și caute fratele. Nu sunt date cu privirea la torturile la care au fost supuși din cauzăcă aproape toți au fost împușcați și au murit. Rabinul Gutman, care a supraviețuit și celei de-a doua acțiuni de execuție, a fost bătut și i s-a smuls părul din cap și din barbă. Alte centre de tortură au fost: Sediul Central Legionar, din strada Roma Sediul Legionar, din strada Cercului nr. 1 Comisariatul XII de Poliție, din Calea Moșilor Masacrul din pădurea Jilava Cadavre de evrei în pădurea Jilava 90 de evrei, dintre cei torturați în centrele legionare de tortură, au fost încărcați în camioane, duși în pădurea Jilava, dezbrăcați și împușcați în cap. A doua zi, unii legionari s-au întors la fața locului pentru a aduna îmbrăcămintea celor uciși și lucrările dentare de aur. Printre evreii asasinați în pădurea Jilava au fost farmacistul Alexandru Solomon, vicepreședinte al comunității evreiești din București, Ioshua Cuperștic, cantorul Templului Coral din București și Iacov și Iosef, fii rabinului Zvi Gutman. Rabinul Zvi Gutman a fost împușcat de două ori, dar a supraviețuit. Alt fiu al rabinului Zvi Gutman, rabinul Efraim Gutman este rabinul sinagogii „Iacov și Iosef Gutman” de la Tel Aviv.
Masacrul de la Abator
O ceată de legionari a luat 15 evrei de la centrul de tortură de la Prefectura poliției capitalei, i-au dus la abatorul capitalei și i-au împușcat în ceafă. Câteva trupuri de evrei au fost introduse în clădirea abatorului și atârnate de cârligele folosite pentru vite. Unor cadavre li s-au scos intestinele și au fost puse în jurul gâtului.
Scriitorul Virgil Gheorghiu consemneazăurmătoarele: “Înimensa salăa abatorului unde boii sunt agățați cu cârlige pentru a fi spintecați, erau suspendate acum cadavre de oameni goi. Era un spectacol oribil care întrecea în cruzime orice imaginație. Pe unele cadavre era însemnat cuvântul “CUȘER„. Erau cadavre de evrei… Sufletul mi-e murdărit. Mi-e rușine de mine însumi. Rușine, pentru că sunt român ca acei criminali din Garda de Fier.„ Carnajul de la abator a fost negat de autori negaționiști ca o înscenare care ar fi aparținut lui Eugen Cristescu – șeful Serviciului Secret în timpul guvernării Antonescu – vezi spusele scriitorului Ioan Ianolide, fost membru al Frățiior de Cruce, organizație de tineret a Mișcării Legionare.
Institutul Medico-Legal Bucuresti – 24 ianuarie 1941, cadavrele unora dintre victimele pogromului (arhiva Yad Vashem)
Statistica S-au numărat 120 de cadavre de evrei și încă 5 evrei au fost dați dispăruți (se presupune că și ei au murit). Au fost devastate grav 1274 prăvălii, ateliere și apartamente evreiești în București. După ce a înfrânt rebeliunea, armata a adunat 200 de camioane cu toate obiectele jefuite de legionari de la evrei, în afară de bani și bijuterii. Federația Comunităților Evreiești din România a evaluat pagubele la suma de 383 milioane lei. Numărul victimelor oscileazăîntre 120 – 140 din câteva motive: evreii bucureșteni au numărat numai pe cei recunoscuți de ei ca membri ai comunității, dar evrei din provincie, necunoscuți la comunitatea din București n-au fost menționați. Nici evreii care și-au schimbat religia n-au fost numărați ca evrei, deși au fost victime la fel ca foștii lor coreligionari.
Negarea pogromului și teoriile de conspirație Negarea pogromului și în special a actelor de cruzime, cum au fost cele de la centrele de tortură, de la abator și din pâdurea Jilava, a început imediat după reprimarea rebeliunii și după ce detaliile faptelor începuseră să fie publicate. Mișcarea Legionară, prin diverși reprezentanți ai ei, a negat faptul că a existat un pogrom la București, sau a susținut că membrii ei nu au participat la acest pogrom, sau că pogromul nu a fost așa de barbar pe cât se relata. S-au emis diverse teorii despre presupuse conspirații ale evreilor sau/și ale comuniștilor în cârdășie cu generalul Antonescu.
sursa: ro.wikipedia. org
