Legendara victorie a lui Iancu de Hunedoara la Belgrad, în 22 iulie 1456, împotriva invincibilei (pânăatunci) armate a sultanului Mehmed al II-lea Fatih, cuceritorul Constantinopolelului, a ținut Imperiul Otoman departe de Ungaria vreme de 65 de ani.
Moartea lui Matia Corvin, fiul lui Iancu, a marcat începutul declinului Regatului Ungariei, la tronul căruia au urmat ultimii doi regi, aparținând dinastiei lituaniene Jagelló.
Sultanul Suleiman I Maghificul avea săîncheie istoria Regatului Apostolic al Sfântului Ștefan într-o campanie care a început pe 29 august 1521 prin cucerirea cetății Belgradului și a culminat tot la 29 august, 1526, la Mohacs.
Bătălia de la Mohács a fost o bătălie desfășuratăla 29 august 1526, lângăMohács, în Ungaria. Înaceastăbătălie, forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea Jagelló (în vârstăde 20 de ani) au fost învinse de forțele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul.
Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărțirea Ungariei timp de aprox. 150 de ani între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg din Austria. O a treia parte a teritoriului a rămas încorporatăîn Principatul Transilvaniei.
Ungaria s-a opus timp de mulți ani expansiunii Imperiului Otoman în sud-estul Europei, dar căderea cetății Belgrad, tot la 29 august, dar în 1521, a însemnat cămajoritatea teritoriului din sudul Ungariei a rămas fărăapărare. Pentru a contracara puterea crescândăa otomanilor, Ludovic al II-lea, regele Ungariei și Boemiei, s-a căsătorit cu Maria de Austria în 1522, sperând săobținăajutorul casei Habsburg a Austriei în războiul cu otomanii. Otomanii au văzut aceastăalianțăca o amenințare la puterea lor din Balcani și au plănuit s-o distrugă.
ÃŽntr-un efort de a amâna o ofensivămilitarăcompletăși o posibilăcucerire a Ungariei, guvernul otoman, sau ÃŽnalta Poartă, a făcut ungurilor cel puțin una sau chiar douăoferte de pace. Nu este clar motivul pentru care Ludovic a refuzat aceste oferte. Este posibil cădatorităpresiunilor din partea nobililor din vestul Ungariei, influențați de proximitatea puterii crescânde a Habsburgilor, s-au temut de posibile agresiuni din partea Austriei, în cazul semnării unui tratat de pace cu otomanii. Regatul Poloniei (1385–1569) semnase un tratat similar de pace cu Poarta cu cîțiva ani înainte. Încele din urmă, încercările pentru un acord de pace au eșuat și turcii au hotărât săatace. Îniunie 1526 armata otomanăa urcat pe Dunăre cu acest scop.
Armata ungarăera împărțităîn trei unități principale: armata Transilvaniei, sub comanda lui Ioan Zápolya, număra între 8.000 și 13.000 oameni și avea ca misiune păzirea trecătorilor din munții Transilvaniei; armata principală, condusăde regele Ludovic; și o armatămai micăde circa 5.000 de oameni, comandatăde contele croat Cristofor Frankopan. Datorităsituării geografice a regatului, țelul final al armatei turcești nu a putut fi determinat pânăla trecerea munților. Din nefericire, dupăce turcii au traversat munții, armata Transilvaniei era mai departe de Buda decât otomanii. Documentele istorice ale vremii, deși rare, au consemnat faptul căLudovic a preferat săse retragă, lăsând turcilor cale liberă.
Forțele maghiare au ales câmpul de luptă, o câmpie deschisădar nu netedă, cu câteva mlaștini, de lângăMohács, în apropierea Dunării. Otomanii au putut avansa aproape fărăopoziție. Întimp ce Ludovic aștepta în capitală, turcii au asediat mai multe orașe și au traversat râurile Sava și Drava. Ludovic a adunat între 26.000 și 40.000 de soldați, în timp ce armata otomanănumăra circa 70.000 – 100.000 de oameni . Ungurii au ocupat terenul avantajos și au sperat săhărțuiascăcu succes armata otomană.
ÃŽnceputul confruntării este în general plasat între orele 1:00 PM și 2:00 PM, dar durata exactăa bătăliei este greu de stabilit, ca dealtfel și numărul total de combatanți. Deși unii istorici au estimat durata bătăliei la circa douăsau trei ore, aceasta pare puțin probabil datoritămai multor factori. Armata otomanănu s-a retras de pe câmp pentru a intra în tabărădupăbătălie, însăa rămas în câmp toatănoaptea, fărăalimente, apăsau adăpost. Dat fiind faptul căcronicarii otomani au notat căploua, pare posibil căbatălia a fost de scurtăduratăși s-a terminat după-amiaza devreme, cel târziu înainte de ora 5:00 PM, iar sultanul ar fi ordonat ca trupele săse întoarcăîn tabără. Câteva surse credibile indicăfaptul căregele Ludovic a părăsit câmpul de luptădupăapusul soarelui și a încercat săscape dupălăsarea nopții; deoarece soarele nu avea cum săapunăînainte de aproximativ ora 6:30 PM la data de 29 august 1526, asta pare săînsemne căbătălia a durat mai mult de douăsau trei ore – poate patru sau chiar cinci.
Dupăce primele trupe ale lui Soliman, armata Rumeliană, au avansat pe câmpul de luptă, au fost atacați și împrăștiați de trupele maghiare conduse de Pál Tomori. Acest atac pe flancul drept a cauzat o panicăconsiderabilăîntre rândurile otomanilor, dar pe când ungurii au înaintat, otomanii s-au regrupat datorităsosirii întăririlor. Întimp ce pe flancul drept ungurii au înaintat suficient de mult încât l-au pus pe sultan în pericol prin săgețile care i-au lovit cuirasa, superioritatea numericăa otomanilor și contraatacul la timp al ienicerilor, trupele de elită, probabil i-au copleșit pe atacanți, mai ales cei de pe flancul stâng. Ungurii nu și-au putut menține pozițile, iar cei care nu s-au retras au fost încercuiți și capturați sau uciși. Regele a încercat săscape sub acoperirea întunericului, dar a fost aruncat de pe cal într-un râu lângăCsele și s-a înnecat, fiind îngreunat de armura sa. Circa 1.000 de nobili și conducători unguri au fost de asemenea uciși. Îngeneral este acceptat căpeste 10.000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca și un număr similar de otomani.
Dupăterminarea bătăliei, sultanul a dat ordin săfie executați toți prizonierii. Douăzile mai târziu a notat în jurnalul său: „Sultanul a primit omagiile vizirilor și beyilor, 2000 de prizonieri sunt masacrați, ploaia cade în torente.” ÃŽntre cei 2.000 de prizonieri executați s-au aflat mai multe nume maghiare de seamă.
Victoria nu le-a oferit otomanilor securitatea dorită. Dupădata de 30 august corpul principal al armatei turce, urmând cursul Dunării avanseazăspre Buda, iar la data de 11 septembrie intrăin orașul de reședintăa regilor maghiari.Cetatea regalăși orașul practic sunt abandonate, Regina si Curtea se refugiazăla Pozsony, exemplul lor fiind luat de burghezia germanăși maghiară. Dupăce oastea otomanăa prădat orașul și vecinătățile ei ,sultanul,in data de 14 septembrie ordonăincendierea orașului. Prada de război, încărcatăpe nave fluviale, a fost transportatăpe Dunăre spre teritoriile turcești;la 21 septembrie sultanul hotărăște retragerea trupelor otomane.
Motivul retragerii rapide se pare căse datora apropierii iernii și insecurității strategice a teritoriului Ungariei.La data ocupării Budei pe teritoriul Regatului se aflau cantonate trei armate creștine:la Zagreb armata condusa de banul croat Kristóf Frangepán,oastea condusăde Voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya staționatăla Szeged și o armatăde mercenari străini cu tabăra la Györ și Székesfehérvár. Abia în anul 1541 au reușit săcaptureze și săocupe capitala.
Totuși, bătălia de la Mohács a însemnat sfârșitul Regatului Independent al Ungariei ca teritoriu unificat. Ocupația otomanăa fost contestatăde Arhiducele de Habsburg al Austriei, Ferdinand I al Sfântului Imperiu Roman, cumnatul regelui Ludovic și succesorul acestuia, prin tratatul cu regele Ladislau II Jagiello al Boemiei și Ungariei. Boemia a căzut sub stăpânirea Austriei, care a dominat treimea vesticăa Ungariei și porțiuni din teritoriul Croației de astăzi (Regatul Ungariei), în timp ce otomanii au stăpânit centrul Ungariei și suveranitatea asupra Transilvaniei semi-independente, iar nordul Ungariei a rămas independent pânăla sfârșitul anilor 1500. Anii următori, de război aproape constant, au necesitat un angajament susținut al forțelor otomane, dovedindu-se a fi așa o povarăasupra resurselor încât regatul relativ sărac al Ungariei nu i-a putut face față. Armatele creștine au asediat Buda de mai multe ori în timpul anilor 1500, iar Suleiman însuși a murit în timpul bătăliei de la Szigetvár din 1566; au mai avut loc și douăasedii otomane eșuate la Eger, care nu a căzut decât în 1596, la finalul rezistenței independente maghiare.
Mohács este considerat ca momentul decisiv din istoria Ungariei, o traumănaționalăpersistând și astăzi în memoria populară. Înmomentele de ghinion, ungurii au o expresie: „mai mult s-au pierdut la Mohács” (Több is veszett Mohácsnál). Chiar și în prezent, ungurii percep bătălia de la Mohács ca însemnând sfârșitul unei regat european independent și odinioarăputernic. Mohács a fost o înfrângere decisivă, astfel evenimentele ce i-au urmat au marcat sfârșitul independenței Ungariei. Următoarele douăsecole de lupte aproape constante dintre cele douăimperii, Habsburg și Otoman, au devastat economia zonei și au decimat populația.
surse: enciclopedia libera wikipedia care citeaza
Secolele Otomane: ridicarea și căderea Imperiului Turc, de Lord Kinross, (1977) ISBN 0-688-08093-6
IMPROVEMENT OF BALKAN HISTORY TEXTBOOKS PROJECT REPORTS de Fundația de istorie, (2001) ISBN 975-7306-91-6
„Imperiul Otoman 1326-1699”, de Stephen Turnbull
„A Magyarok Krónikája”, Ed.Officina Nova,1996
