Puține sunt personajele care prin faptele, eroismul sau geniul lor au marcat decisiv cursul istoriei, având numele încrustate pentru eternitate în panteonul marilor oameni, mari personaje dintre care memoria colectivăa umanității îi selecteazădoar pe cei cu adevărat speciali pentru a-i onora chiar și dupăsecole de la trecerea lor în eternitate.
Și ce poate fi mai onorant pentru cinstirea memoriei unui erou decât săbatăclopotele pentru el de aproape șase sute de ani, zilnic, în toate bisericile catolice (și o parte dintre cele vechi protestante) din întreaga lume?
Da, clopotele bisericilor catolice de pe toate continentele bat prelung, fix la miezul zilei, pentru a-l comemora pe unul dintre cei mai mari eroi ai creștinătății, ultimul mare cavaler al Evului Mediu european, Iancu de Hunedoara.
Fărăa intra aici în povestea fabuloasăa vieții lui Iancu, amintim doar faptul căacesta s-a născut la începutul secolului al XV-lea, probabil în jurul anului 1407, într-o familie valahă, înnobilatăpentru eroism de către regele Sigismund de Luxemburg, tatăl său fiind Voicu, un nobil valah iar mama sa Elisebata Mărginean (Erzsébet Morzsinay, adicăElisabeta din Margina). Bunicul său, Șerb sau Csorba, fusese un nobil din Banatul de Severin.
Dupăce au primit în dar domeniul de Hunedoara (Hunyad) de la rege, familia lui Iancu a luat oficial numele nobiliar de Hunedoara, Hunyadi în limba maghiară.
Înscurt timp, tînărul Iancu avea săfacăo carierăpoliticăși militarăextraordinară, ajungând ban de Severin, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei, căpitan general al Ungariei și regent al regatului apostolic.
La nici 40 de ani, Iancu era cel unul dintre cei mai bogați și mai puternici nobili din centrul și estul Europei, conducător de facto al Ungariei și unul din cei mai temuți și respectați conducători de oști ai lumii creștine.
Cea mai importantărealizare militarăa lui Iancu de Hunedoara a fost bătălia de la Belgrad, din 1456, când, în mod aproape miraculos, reușit sărespingăasediul uriașei mașini de război a cuceritorului Constantinopolelui, sultanul Mahomed al II-lea Fatih.
DESPRE BĂTĂLIA DE LA BELGRAD CITEȘTE AICI
Victoria lui Iancu la Belgrad a uimit atât lumea creștină, cât mai ales pe cea musulmană, oprind pentru aproape șapte decenii ofensiva Imperiului Otoman împotriva occidentului și, ala cum apreciazăistoricii, salvând creștinătatea.
Principalul susținător al lui Iancu de Hunedoara, papa Calixt al III-lea, ordonă, la 29 iunie 1456, când armata lui Mahomed Cuceritorul se apropia de Belgrad, ca toate bisericile din lume săbatăclopotele zilnic, la miezul zilei, pentru susținerea apărătorului creștinătății, Iancu, și a armatei sale, deși grosul trupelor creștine era compus din țărani ortodocși valahi, ridicați la luptăde trimisul papei, teribilul călugăr Ioan de Capistrano (sanctificat ulterior de Biserica Catolică) delegat inițial de papătocmai pentru a-i combate pe schismatici, adicăpe cei de credința ortodoxă, valahii și sârbii.
La 22 iulie 1456, armata creștinărespinge decisiv invadatorul otoman iar la 23 iulie, sultanul și ce a mai rămas din grandioasa sa armatăse retrag în derută.
La unele parohii din Europa, în Anglia de exemplu, vestea uriașei victorii ajunge înaintea ordinului suveranului pontif de a se trage clopetele la prânz, astfel căbisericile încep sătragăclopotele la miezul zilei pentru a glorifica victoria lui Iancu, dar și pentru a-l comemora pe eroul creștinătății, care avea săse stingăla doar douăsăptămâni de la victorie, din cauza ciumei, în tabăra de la Zemun, de lângăBelgrad.
Papa Calixt al III-lea și nici un alt succesor pe scaunul pontifical nu au revocat ordinul, astfel cătrasul clopotelor de la miezul zilei a rămas în vigoare pânăazi, fiind respectat cu sfințenie, în fiecare zi, de 559 de ani, în toate bisericile catolice din întreaga lume!
Petre Irimuș
