9 noiembrie 1330. Incepe batalia de la Posada. Dupa stingerea dinastiei Arpadiene, tronul apostolic vacantat este alocat de catre suveranul pontif aripei napolitane a casei de Anjou. Cu aroganta predecesorilor sai pe tron, angevinul arunca armata regatului ungar impotriva romanilor. Urmeaza una dintre cele mai reusite actiuni de strategie politico- militara din evul mediu. Din armata regatului apostolic angevin ramane doar o amintire. Regele scapa cu viata in conditii umilitoare si re refugiaza in cetatea Timisoarei. Se naste statul romanesc Valahia.
Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie este considerată actul de naștere al primului stat românesc medieval – Valahia (Țara Românească).
| Bătălia de la Posada (1330)
|
||||
| Regatul Ungariei | Comandant: Carol Robert de Anjou Forțe: 30.000 Pierderi: Aproape 30.000 |
9 – 12 noiembrie 1330 Undeva în zona muntoasă dintre Țara Românească și Ungaria/Transilvania |
Comandant: Basarab I Forțe: Pânăîn 10.000 Pierderi: Minime |
Å¢ara Românească |
 |
 |
 |
||
| Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz | ||||
|
Rezultat: Victorie a forțelor române |
||||
Izvoare istorice
Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Dugosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.
De asemenea, bătălia mai este pomenită și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.
În toate aceste izvoare nu este menționat nicioda tăcuvântul „posadă„, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei„, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari„. Denumirea de „Bătălia de la Posada„ a fost introdusăși încetățenită în istoriografia româneascăde către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului„.
Desfășurarea evenimentelor
În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindăo expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.
Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar
Carol Robert de Anjou și-a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timișoara în fruntea unei armate însemnate. Inițial a ocupat Banatul de Severin și cetatea Severinului, după care a început să străbată Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrată și într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o propunere de pace.
Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului și îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanție, „numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.
Carol Robert a refuzat oferta și a răspuns cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară a ajuns la Curtea de Argeș, pustiită în prealabil, și o incendiază.
Relatările ungurești povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două părți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. A. D. Xenopol se îndoiește de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea armatei regale.
Inamicul a fost atras într-o vale îngustă și prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.
„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriserăcu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.„
După lupta de 4 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. S-a reîntors către patrie tot prin Timișoara.
Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuți regele recunoscând, doi ani mai târziu, căîn urma bătăliei „s-au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc„.
„Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, pânăla ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scuturăpruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.„
Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete de tătari („păgânii vecini„). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea ungurilor. Dar, în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.
Consecințe
„Românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț„
În urma victoriei, Basarab I a obținut nu numai o pradă însemnată, dar a reușit să consfințească independența Țării Românești, astfel luând naștere un nou stat feudal independent pe harta Europei.
Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.
Localizarea în teren a bătăliei
Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena
Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.
Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictatăde la Viena menționează doar „o cale oarecare„ (quondam via), între „locuri strâmte„ (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească. În neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.
Înzona Mehadiei
Primul care a enunțat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]„.
Constantin Rezachevici menționează că„drumul sării„, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:
Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menționează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor„ (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc „la ieșirea noastră de acolo„ (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).
Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu ”ambii participanți la bătălie” în care menționa că lupta s-a purtat „când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane„. Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.
Înzona Å¢ara Loviștei – Valea Oltului
Cel dintâi care a optat pentru aceastăzonăa fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:
- armata ungarăse retrăgea pe ascuns, ca fugari
- prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar
- acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Å¢ara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.
Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea săpoarte bătălia mereu amânatăde Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată). Constantin Rezachevici se îndoiește însăde acest lucru, deoarece oastea maghiarăavea obiceiul săpoarte provizii în campaniile sale și considerămotivul drept pretext pentru a ascunde adevărarele cauze ale înfrângerii.
Constantin Rezachevici menționeazăîn plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În1324 avusese loc un conflict sângeros între cele douăpărți, din cauza nesupunerii sibienilor. Pânăla moartea regelui maghiar relațiile dintre cele douăpărți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronicăsăsească(Chronica antiqua) menționeazăfaptul căîn timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilăipoteza retragerii către Sibiu.
ÃŽntr-o diplomădin 11 noiembrie 1336 datăde rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatatăprimejdia de la acea datăa drumului de pe Valea Oltului:
Înperspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s-a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.
Înpasul Rucăr-Bran
Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera căbătălia a fost purtată„în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului„.
Pe Valea Prahovei
Lupta de la Posada în Cronica Pictatăde la Viena
Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivatăîn principal de trei argumente, în opinia cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.
Înprimul rând, considerăcăpresupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit săse petreacăastfel încât lui Basarab să-i fie cât mai ușor săîi scoatădin țara sa, o datăcu încetarea ostilităților.
Înal doilea rând, menționeazărelatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 – 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra – Călărași – Valea Prahovei – Å¢ara Bârsei – Pasul Oituz – Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fărăpricinărăzboi împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o micăsuităabia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la douăzile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți„. Cercetătorul considerăcăeste vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi„, aflat în Posada Prahovei și refăcut de către Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de douăzile călare fațăde Sibiu.
Nu în ultimul rând, într-o diplomădin 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele menționeazăcum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptăa zidului de dușmani și luând-o la picior prin spărtura făcutădin bătălia venităfărăveste… aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă„. Aceastădirecție a deplasării regelui dupăscăpare a fost interpretatăde către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rutăde ieșire din Muntenia.
Înfinal, Florian-Nicu Smărăndescu lanseazăși o ipotezăa interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatatăprinderea oștenilor „ca peștii în vârșă„, într-un defileu „ca o corabie strâmtă„, unde se izbeau unii de alții „cum se clatinătrestiile în vânt„. Asemenea descriere — considerăcercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.
Bibliografie
- Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, București, 1975.
- Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin…, în „Magazin istoric„, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51 – 54.
- Florin-Nicu Smărăndescu, … sau pe Valea Prahovei?, în „Magazin istoric„, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55 – 56.
