Războiul dintre Regatul României și Ungaria bolșevica a început în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919 când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui și gărzile roșii maghiare au atacat în mod ticălos la Ciucea și Țigani posturile înaintate ale armatei române. Contraofensiva romană a atins în patru zile zona Munților Apuseni și apoi linia râului Tisa.
La 21 martie 1919, puterea în Ungaria a fost preluată de comuniștii conduși de Bela Kun. Forțele comuniste maghiare au atacat atât noul stat Cehoslovacia, cât și trupele române din Transilvania, în speranța de a ocupa Transilvania. La 11 decembrie 1918 s-a creat Comandamentul trupelor din Transilvania, comandant de corp fiind numit generalul Traian Moșoiu, iar ulterior generalul Gheorghe Mărdărescu.
VEZI AICI IMAGINI ISTORICE CU ARMATA ROMANA LA BUDAPESTA
La 4 august 1919 armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, alți generali ai armatei fiind Demetrescu, Holban, Traian Moșoiu și locotenent-colonelul Ion Antonescu. A fost cucerită capitala, Budapesta, Bela Kun a demisionat și regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, amiralul Horthy este adus la Budapesta și românii îl pregătesc pentru instalarea la conducerea Ungariei..
La 25 februarie 1920, armata românăa părăsit teritoriul Ungariei la cererea Antantei.
Atacul
Bolșevicii maghiari preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 și instaureazăteroarea bolșevică, regim de opresiune care va dura 133 de zile, pânăva fi desființat de armata romînă.
Urmând instrucțiunile Comisariatului de război ungar, trupele ungurești încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcație, executate de forțe de mărimea unui batalion, susținute de artilerie și trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) și a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se executăși o recunoaștere aerianăpânăla Cluj. ÃŽncep concentrările numeroase de trupe ungurești, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensificăatacurile pe linia Nistrului.
Confruntatăcu noile realități, România se pregătește de ripostă. Însituația dată, cea mai bunădecizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest și defensiva pe frontul de est. Era necesarăanihilarea amenințării de la vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est sădevinăprea puternică. O atitudine și decizie corectă, atât din punct de vedere militar, cât și strategic.
La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operații Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipuleazăcăromânii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, și de a ocupa zona fixată, se ordonăpregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpații Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc pânăla linia fixatăde Conferința de Pace de la Paris.
Un aspect deosebit de ciudat ne apare în acest ordin: „Armata francezădin Banat, deși nu coopereazăcu trupele române, poate fi consideratăcăacoperăflancul stâng al trupelor noastre.„ Este vorba de o armatăaliată, cea alcătuitădin trupele sârbe și franceze care ocupaserăBanatul.
Acest ordin prevede și faptul cătrupele române nu vor depăși linia fixatăla Paris, respectiv Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta.
Planul ofensivei române de la 16 aprilie 1919
Îndimineața zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3.15, începe ofensiva generalăa trupelor române peste Carpații Occidentali. Dar nu a fost săfie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare își începuserădeja propria lor ofensivă.
„Înnoaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo, din sectorul Brigăzii a 3-a Roșiori, pe valea SomeÅŸului, reușind săle respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre și-au ocupat pozițiile lor. Tot în decursul acestei nopți, forțele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Å¢igani, precum și în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea. Toate aceste atacuri au fost respinse. Însectorul Brigăzii a 3-a Roșiori, pe valea SomeÅŸului, inamicul a continuat atacurile și în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Nagy Sikarlo – Erdoszada, trupele brigăzii de roșiori au rezistat însăcu energie, respingând toate atacurile inamicului.„ General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei și alte mărturii, Editura Marist, 2010.
Dispunerea forțelor la 12 aprilie 1919 era următoarea:
Trupele ungurești dispuneau de un total de 150 000 de luptători, dintre care 70 000 în Apuseni și pânăla Tisa, iar restul la vest de Tisa, pe teritoriul actual al Ungariei. Acest efectiv era în creștere, datorităfaptului cărecrutările erau în curs. Valoarea combativăera relativ scăzută, din moment ce ideile bolșevice erau preponderente și afectau disciplina trupelor, dar moralul lor era ridicat. Gruparea forțelor:
3 000 de bolșevici unguri și ucraineni la nord de Sighetu-Marmației;
o divizie de secui (6 000 de oameni) cu 26 guri de foc (tunuri și obuziere) și un tren blindat, cuprindea Reg 1 Secui „Cap de mort„ (1 700 oameni), Reg 12 Honvezi și o parte din Reg 1 Secui (2 400 oameni) și 2 000 de oameni în curs de mobilizare la Satu Mare (Valea SomeÅŸului);
o brigadăde honvezi (Reg 24 și 32, 4 000 de oameni și 17 guri de foc), pe valea SomeÅŸului și a Crasnei;
douăregimente de honvezi (Reg 21 și Reg 4 incomplet), douăregimente k.u.k. (Reg 39 și Reg 51 incomplet), unități din Reg 3 honvezi, 37 și 31 k.u.k., un batalion marinari și un batalion pionieri (5 000 de oamni cu 16 guri de foc și un tren blindat) pe valea CriÅŸului Repede în zona defileului Ciucea;
companii și batalioane din Reg 4 honvezi, 37, 82, 101 k.u.k. (1 500 de oameni cu 8 guri de foc și un tren blindat) pe valea CriÅŸului Negru;
companii și batalioane din Reg 2 honvezi, 33, 46, 61 k.u.k. și batalioanele 2 și 28 vînători (3 000 de oameni cu 20 guri de foc și douătrenuri blindate, precum și douăautomobile blindate) pe valea CriÅŸului Alb.
Total în linia I-a, 22 000 de oameni, 87 guri de foc, 3 trenuri și 2 automobile blindate. Înlinia a II-a, în curs de mobilizare, 16 000 de oameni la Carei, 6 000 la Oradea, 25 000 la Bekescsaba-Gyula și 2 000 la Szolnok. Total în linia a II-a, 48 000 de oameni și 65 guri de foc.
ÃŽntre Munții Apuseni și Tisa se găseau 70 000 de oameni și 152 guri de foc. Dincolo de Tisa, gata săintervină, încă80 000 de oameni.
ÃŽmpotriva lor, Comandamentul Român opunea următoarele forțe:
6 divizii de infanterie (4 din vechiul regat, a 6-a, a 7-a, Divizia 1 și 2 Vînători, precum și Diviziile 16 și 18 ardelene, ultimele puse la dispoziția Comandamentului Trupelor din Transilvania la 8 și 11 aprilie)
o divizie cavalerie
o brigadăroșiori *(n.r. corp de elităcavaleri)
6 baterii de munte, un divizion autotunuri (2 baterii), un tren blindat și un grup aviație (3 escadrile).
Un total de 69 batalioane, 32 escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc, efectiv total de 61 078 oameni.
Pe un front de 240 km, între Tisa și MureÅŸ, (200 km între Tisa și CriÅŸul Alb), românii opuneau 69 de batalioane, 28 de escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc împotriva celor 70 000 de unguri, cu 152 guri de foc, deci o uÅŸoarăinferioritate numerică, dar eram superiori ca organizare și instrucție.
Planul de operații român ținea cont de toate aceste aspecte, preconizând o concentrare și o economie a forțelor care sămaximizeze avantajele trupelor române. A fosat prevazutăastfel o acțiune hotărâtoare în sectorul de nord, între valea Someșului și Crișului Repede, executatăde un grup principal de forțe (3 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie și un detașament mixt), Aceastăacțiune se va da printr-un atac la centrul sectorului (divizia a 7-a) pe direcția generalăvalea Corundului și Zalăului–valea Crasnei–Carei și un atac la aripa stângă, pe valea Crișului Repede (cam douătreimi din divizia a 6-a), pe direcția generalădefileul Ciucea–Oradea. Legătura între cele douăatacuri urma săfie menținutăde către un detașament (colonel Cristofor) format din 3 batalioane și 3 baterii din divizia a 6-a, pe direcția văii Bereteului. Grosul diviziei a 2-a de cavalerie urma săfixeze inamicul pe valea Somesului, iar dupăce atacurile diviziilor 6 și 7 vor clătina apărarea inamică, divizia a 2-a de cavalerie urma săavanseze spre Satu Mare, urmând săi se alăture de la divizia a 7-a brigada a 2-a roșiori (atașatăinițial aici), brigadăce urma săavanseze spre nord, de pe frontul diviziei a 7-a, pentru a menține legătura cu a 2-a de cavalerie.Acoperirea la nord urma săfie executatăde detașamentul mixt Olteanu, pe valea Tisei, dinspre Sighetu Marmației. Rezerva grupului de nord o constituia divizia a 16-a ardeleană, chiar în spatele diviziei 7. Un atac secundar urma săfie dat în sectorul de sud al frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, de către divizia 2 vînători. Rezerva generalăera asiguratăde divizia a 18-a ardeleanăși divizia 1 vînători.
Planul Comandamentului român era cel mai bun, în condițiile date, atât din punct de vedere al concepției, cât și al posibilității de execuție, experiența celor doi ani de război spunându-și cuvântul.
Înprimul rând, ținea cont de natura terenului și dispunerea forțelor amice și inamice, precum și de considerațiile tactice și strategice.
Forțele ungurești erau comasate în defileurile Tisei (la nord), Someșului, Ciucea (la centru) și defileul Ciuci, pe valea Crișului Alb (la sud). Aceste văi compartimenteazăMunții Apuseni și deschid căi de invazie spre câmpie, odatătrupele debușate aici s-ar putea ivi posibilități bune de manevră, care ar putea întoarce apărarea inamică. De exemplu, o înaintare viguroasăpe valea Corundului ar întoarce rezistența inamicăde pe Munții Bicului, iar una în pe valea Zalăului și a Bereteului ar întoarce rezistența de pe înălțimile din jurul Șimleului Silvaniei și de pe Munții Rezului. Pe ansamblul operațiunilor, debușarea ofensivei peste regiunea muntoasădintre Someș și Bereteu ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, în special din defileurile Crișurilor. Regiunea dintre Someș și Crișul Repede este cea mai potrivităpentru dezvoltarea operațiunilor de la vest la est, deoarece ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, unde rezistența se poate face în condiții mai bune, datăfiind configurația terenului.
Mai mult, între Someș și Crișul Repede erau grupate cel mai multe și mai bine organizate forțe ungurești, care puteau fi mai ușor aprovizionate cu trupe din linia a doua. Flancul de nord al trupelor române era descoperit, pe când cel sudic era acoperit de trupele franco-sârbe aflate în Banat, care, deși nu coopereazăcu trupele noastre, pot fi considerate aliate, probabilitatea ca trupele maghiare săîncerce un contraatac pe aici fiind practic nulă. Mai ales căungurii căutau săfacălegătura cu Rusia sovieticăprin nordul Maramureșului și Galiția, în așa fel înât săîntoarcăîntregul front românesc.
Înconcluzie, concepția Marelui Cartier General român era o acțiune hotărâtoare cu grosul forțelor în centru, între Someș și Crișul Repede, pentru a respinge forțele inamice și a le întoarce apărarea. O acțiune secundarăpe valea Crișului Alb și Negru, pânăla linia Beiuș – Boros Sebeș, de fixare a inamicului și interzicere a lui de a-și deplasa ajutoare spre sectorul destinat spre rupere. De asemenea, acoperirea dreptei dispozitivului de atac cu minimul de forțe pe valea Tisei.
Economia forțelor s-a realizat prin concentrarea în sectorul de rupere a unei mase puternice de trupe, aproximativ 35 000 de oameni grupați în 3 divizii de infanterie și una și jumătate de cavalerie (37 batalioane, 26 escadroane și 23 de baterii de artilerie) fațăde cei 18 000 de unguri cu 15 baterii de artilerie din linia întâi a sectorului. Din acest grup, un detașament mixt (general Olteanu) de 2 batalioane, 8 escadroane și o baterie urma săasigure valea Tisei.
Pentru acțiunea secundară, pe văile Crișului Alb și Negru, precum și pentru acoperirea pe valea Mureșului, divizia 2 vînători, întărităcu un regiment și o baterie ardelene (Regimentul Beiuș) și un detașament din divizia 1 vînători, un total de 12 000 de oameni fațăde 4 500 de unguri din linia întăi.
Rezerva româneascăera compusădin 16 000 de oameni (2 divizii, a 18-a ardeleanăși 1 vînători, mai puțin un regiment și o baterie), fațăde 48 000 de unguri cu 60 de guri de foc în linia a doua.
Înconcluzie, grupului de nord, condus de generalul Traian Moșoiu, îi revine misiunea cea mai dificilă, cu cea mai înaltăresponsabilitate.
General Traian MoÅŸoiu (1865 – 1932)
General Traian MoÅŸoiu (1865 – 1932)
Ofensiva româneascădin aprilie 1919
La 16 aprile 1919, ora 3.15, centrul ofensiv, forța noastrăde izbire, formatădin diviziile 6 și 7, pornește avansul și depășește linia de demarcație.
Divizia a 7-a (general Niculcea Constantin) înainteazăpe douăcoloane, cea de nord (Reg 16 inf și 3 baterii din Reg 4 artilerie), sub conducerea colonelului Ioan Constantin, pe direcția Cehu Silvaniei–Hodod–Supuru de Jos, și cea de sud, (Reg 27 inf cu 2 baterii, sub conducerea lt-col Cacip Gheorghe) pe direcția Èšigani–Bala–SĂƒrmășag. Flancgarda stângă, care făcea legătura cu divizia a 6-a, era formatădin 2 batalioane din Reg 15 inf (bat. I maior Nădejde și bat. II maior Coroamă) și o baterie munte.
Trei batalioane maghiare din Reg 32 și 24 honvezi, susținute de baterii, opun rezistențăla satele Hodod, Hereclean, Diosig, Bala, Badon, Cățelul Unguresc și Recea, dar sunt respinse și coloanele avanseazăocupând pânăîn seara zilei de 17 aprilie Supuru de Jos, Supuru de Sus, Dersida și Șimleul Silvaniei, alungând brigada de honvezi care încerca săreziste. Brigada 2 roșiori, a generalului Davidoglu, ajunge la 17 aprilie la Corund.
Divizia a 6-a (general Holban) atacăforțele inamice ce blocau defileul Ciucea pe linia dealurilor de la nord, est și sud-est de satul Ciucea. Reg 11 inf (colonel Rotaru Dumitru) atacăpe front, sprijinit de 5 baterii și jumătate de artilerie și 16 obuziere. Douăbatalioane din Reg 10 inf și o baterie de munte (lt-col Dănilă) înainteazăîn direcția dealurilor Bendrei, Plopișul, Călini (nord defileul Ciucea) asupra flancului stâng inamic, iar un detașament compus din Reg 12 inf (col. Voiculescu Constantin) și o baterie de munte înainteazăpe direcția dealurile Mare și Scorușețului (sud Ciucea) – Remetea, pentru a întoarce rezistența inamicăpe la sud de defileu și a ajunge cât mai repede la Gura Iadului (ieșirea de vest a defileului) tăind retragerea inamicului. Forțele inamice au fost respinse, întreaga divizie a 6-a, în seara zilei de 17 aprilie fiind ocupate localitățile Remetea, Crasna, pe valea Crasnei.
Liniile de retragere ale brigăzii de honvezi fiind amenințate, aceștia se retrag în grabăspre vest. La fel, pătrunderea diviziei a 7-a pânăla Supur a întors apărarea maghiarădin valea Someșului, ungurii începând retragerea, urmate apoi și de cele de pe valea Tisei, presate de detașamentul generalului Olteanu. Însituația creată, prin respingerea și manevrarea inamicului aflat în pericol de a fi încercuit, continuarea energicăa ofensivei era o necesitate strategicăde prim ordin. Astfel, pe 18 aprilie, Grupul de Nord primește ordinul de a continua urmărirea cu cea mai mare energie pentru atingerea obiectivelor. La sfârșitul zilei de 18 aprilie, divizia a 7-a debușeazăcomplet în câmpie ajungând la o zi de marș de Carei, divizia a 6-a, dupălupte grele, este stăpânăpe defileul Ciucea, la douăzile de marș de Oradea, detașamentul din divizia a 6-a de pe valea Bereteului este la o zi de marș de Marghita, iar detașamentul generalului Olteanu la o zi și jumătate de Hust.
La extremitatea sudicăa frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, divizia a 2-a vînători (general Dabija) avea în fațăîn linia I 4 000 de oameni cu 6-7 baterii de artilerie (24-28 guri de foc), 4 trenuri blindate și 4 automobile blindate, iar în linia a II-a la Beckescsaba, se aflau 25 000 de oameni în curs de organizare și expediere pe front. Deci, necesitatea atacului preventiv se impunea, ca de altfel pe întreg frontul. Brigada 4 vînători (colonel Dumitriu), sprijinităde 5 baterii din reg 24 artilerie și un divizion din reg 29/4 obuziere atacăpe front poziția inamicăHălmagiu–Ciuci–vârful Dănilă–Gorgana. Brigada 3 vînători (colonel Paulian) înainteazăspre Talaci și Gura Honț, pentru a învălui flancul drept inamic și a bloca calea pe cale i-ar putea veni inamicului ajutoare. Atacat puternic, inamicul se retrage. Dupăcucerirea liniei Hălmagiu–Ciuci, reg 9 vînători, un batalion reg Beiuș, o bat artilerie reg 24 art și una din reg 29/4 obuziere formeazădetașament colonel Rasoviceanu cu misiunea de a opera pe valea Crișului rapid spre Beiuș. Pe valea Crișului Negru, detașamentul colonel Rasoviceanu atacăși respinge forțele inamice ce ocupau Vașcău, dupăcare continuăînaintarea prin luptăspre Beiuș.
Înaceastăsituație, Comandamentul Trupelor din Transilvania completeazăordinele de operații la 18 aprilie, cu scopul atingerii liniei fixate, Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta. Trupele române ajungând cu avangărzile deja în câmpie, se aștepta ca ungurii săîncerce sădea o bătălie decisivăundeva în zona Oradei, cel puțin așa părea din poziționările trupelor inamice ce băteau în retragere spre trupele din linia a doua. De aceea era necesarădebușarea cât mai rapidăîn câmpie cu ambele aripi, la nord între Someș și Crișul Repede, și la sud, pe văile Crișurilor Negru și Alb. Dezlănțuirea bătăliei decisive urmând săaibăloc dupăieșirea din defileuri, era necesarăîntărirea avangărzilor, manevre și lovituri rapide pentru a pune în imposibilitate inamicul de a-și concentra forțele.
Astfel, este întărit Grupul de Nord și constituit cel de Sud (general Dabija), și sunt dirijate astfel încât, dupăieșirea lor din defileuri, săse poatăsprijini reciproc și concentra, cu grosul trupelor, cât mai repede pe câmpul de bătălie, care va avea loc probabil în regiunea centralăîntre Debrețin și Oradea, asigurându-și liberatatea de acțiune pe timpul bătăliei, Grupul de Nord la flancul drept contra forțelor inamice ce ar fi putut opera dinspre Tisa, iar Grupul de Sud contra numeroaselor forțe inamice semnalate în zona Beckescsaba.
Înconcluzie, din direcțiile de înaintare ale celor douăgrupuri, rezultăcăbătălia, dacăva avea loc în zona Oradea, ar fi constat într-o acțiune de fixare cu forțele de la aripa stângăa grupului de nord, care înainteazăpe văile Crișului Repede și a Bereteului, și o acțiune învăluitoare asupra ambelor flancuri inamice, Grupul de Nord asupra flancului drept în direcția Carei – Debrețin și Grupul de Sud asupra flancului stâng, pe direcția Salonta. Lovitura hotărâtoare era destinatăsăfie datăde Grupul de Nord (general Moșoiu), mai puternic, căruia i s-a dus în spate și divizia 18 ardeleanădin rezerva generală. Pânăîn seara de 21 aprilie, toate obiectivele impuse de Comandamentul Trupelor din Transilvania au fost atinse:
La Grupul de Nord ocupăHust (20 aprilie, bg 5 roșiori col Papp) și respinge reg 1 secui la vest de aceastălocalitate, Satu Mare (19 aprilie, capturând 18 ofițeri, 600 soldați, cai, armament și munițiuni), Oradea, vezi Eliberarea Oradiei în Primul Război Mondial (20 aprilie, capturând 14 tunuri, mii de arme și muniții);
Grupul de Sud cucerește Beiuș (19 aprilie, col Rasoviceanu) și se deplaseazăspre Pusta Hallod, divizia 1 vînători în zona Zărandului, iar divizia 2 vînători în zona Felsobarakany–Csermo. Deci, pânăla 22 aprilie, toate obiectivele au fost îndeplinite.
Cursa spre Tisa
Întimp ce trupele române respingeau inamicul și ocupau linia preconizatăHust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta, informațiile obținute arătau căforțele inamice care se retrăgeau din Munții Apuseni se concentreazăla nord de Debrețin și la sud, la Beckescsaba, iar divizia de secui în zona Matesalka–Hodoz–Vaja, de altfel se afla în contact și luptăcu divizia 2 cavalerie.
Știrile mai arătau căungurii trec peste Tisa toate materialele de cale ferată, precum și depozitele retrase din teritoriile ce trebuiau sărevinăRomâniei. Fațăde aceste știri, Marele Cartier General român intervine pe lângăComandamentul armatei aliate de Orient săaprobe înaintarea trupelor noastre pânăla Tisa.
Aceastăsolicitare este impusăîn primul rând prin considerațiunile militare. Concentrările inamice la Debrețin, Beckescsaba și divizia de secui arătau intenția clarăa ungurilor de a nu înceta operațiunile nici dupăocuparea către armata românăa liniei menționate de Conferința de Pace, dimpotrivă, era de așteptat o nouăatitudine agresivădin partea lor. Înaceste condiții, linia ocupatăde români era dezavantajoasă, în câmpie, cu o lungime de 300 de km, fărăvreun obstacol natural. Ar fi trebuit sămenținem trupe numeroase pe poziții defensive, iar zona din spate, pânăla Munții Apuseni, era prea îngustăpentru a permite manevrarea rezervelor în bune condiții, ca săpoatăajunge cu ușurințăîn orice punct al frontului. Aceste dezavantaje s-ar fi ameliorat dacăînaintam pânăla Tisa, punând între noi și unguri un puternic obstacol natural. Mai mult, în acest mod împiedicam pe unguri sătreacăpeste Tisa materialul de cale feratăși depozitele adunate din Transilvania, precum și tot ce apucaserăsăjefuiască, inclusiv clopotele bisericilor.
Aliații aprobăînaintarea trupelor române pânăla Tisa, iar generalul Franchet d’Esperey își exprimăpărerea căar trebui săcapturăm cât mai mult material și cât mai mulți prizonieri. Ciudat, nu? Același general Franchet d’Esperey, cu câteva luni în urmă, negocia cu ungurii pânăunde pot înainta trupele române, stabilindu-se astfel cursul mijlociu al Mureșului ca demarcație, fapt ce a costat viața a sute de români rămași în teritoriul controlat de unguri. Iar acum, același Franchet d’Esperey îndeamna comandamentul armatei române săia cât mai mulți prizonieri. Cam târziu s-a lămurit cu cine aveam de-a face.
La 20 aprilie, Comandamentul Trupelor din Transilvania ordonăcontinuarea operațiilor pânăla completa distrugere a forțelor cu care inamicul opereazăla est de Tisa și punerea lui în imposibilitate de a evacua forțele și materialul peste Tisa. Pentru asta era necesarăocuparea cât mai rapidăa nodurilor de cale feratăde la Debrețin și Beckescsaba și distrugerea podurilor de peste Tisa, mai puțin acelea care pot fi controlate rapid. Concepția manevrei preconizate de Comandamentul Trupelor din Transilvania ținea cont de realitățile câmpului de luptăși de forțele implicate, ca număr fiind aproximativ egale, diferind doar dispunerea lor.
Astfel,în fața Grupului de Nord, în zona Mateszalka, inamicul dispunea de 6 000 de oameni (divizia de secui), în zona Debrețin, 20 000 de oameni (13 000 retrași de la Carei, 4 000 brigada de honvezi respinsăde divizia a 6-a, și cei 3 000 – 4 000 aflați la Debrețin de la început), plus cei retrași din valea Crișului Repede (5 000 oameni) și de la Oradea (6 000 oameni). Întotal, peste 35 000 de oameni în fața Grupului de Nord, întărite de circa 34 300 de oameni, la care se adaugăîn spate rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană, 9 900 de oameni. Pe frontul Grupului de Sud, în zona Beckescsaba, inamicul dispunea de 30 000 de oameni în fața celor 13 000 români (diviziile 1 și 2 vînători).
Èšinând cont de distanțele ce separau concentrările inamice (60 km între Mateszalka și Debrețin și 100 km între Debrețin și Beckescsaba) rezultăcăîn cazul unei acțiuni energice a trupelor române, grupările inamice nu se puteau ajuta și sprijini la timp. Concepția operativăa Comandamentului român era cea de a lovi succesiv concentrările inamice, astfel Grupul de Sud va pronunța atacuri de fixare a forțelor inamice superioare de la Backescsaba, în timp ce Grupul de Nord va izbi spre Mateszalka, aruncând divizia de secui peste Tisa, va ocupa linia Tisei și va arunca podurile în aer, apoi va debușa spre sud, cuprinzând Debreținul pe la nord, în timp ce divizia a 6-a va ataca dinspre sud de la Oradea, iar a 7-a dinspre est. Ulterior, forțele române vor manevra spre sud, tăind calea de retragere a forțelor inamice de la Beckescsaba. Iar pentru a obține superioritatea numericănecesarăunui atac de succes, va trebui aplicatăo economie judicioasăa forțelor.
Pânăla 24 aprilie, Grupul de Nord (general Moșoiu) își îndeplinește misiunile, respingând divizia de secui, împresurând Debreținul care se predăla 23 aprilie împreunăcu 2 000 de unguri. Restul trupelor maghiare se retrage în dezordine spre sud sau spre Tisa.
Pe frontul Grupului de Sud, colonelul Rasoviceanu ocupăSalonta prin luptă, întregul grup concentrându-se în zona Salonta–Zerind–Chișinău Criș. De la aceastădată, ținând cont de noile necesități operative, cu trupele inamice de la Mateszalka și Debrețin bătute și în retragere și cele de la Bekescsaba intacte, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, decide mutarea efortului principal la Grupul de Sud, întărit cu divizia a 6-a și un regiment din brigada 5 roșiori, precum și cu rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană. Comanda grupului este preluatăde la 25 aprilie de generalul Holban.
Înconcluzie, generalul Gheorghe Mărdărescu lasăGrupul de Nord al generalului MoÅŸoiu săcurețe zona de nord pânăla Tisa de elementele maghiare bătute și mutădirecția de izbire la sud, către Beckescsaba, întărind Grupul de Sud și dirijând rezerva (divizia 18 ardeleană) prin Oradea spre Salonta, pentru a presa numeroasele forțe ungare de aici. La 26 aprilie seara, aceastădivizie intrăîn dispozitiv, alături de celelalte forțe concentrate care împresoarăforțele ungare, atât dinspre vest, cât și dinspre nord, la flancul stâng și spatele inamic. Se concentrau astfel 5 divizii de infanterie și un regiment de roșiori (35 000 de oameni și 31 de baterii, respectiv 124 guri de foc) contra 25 000 – 30 000 de trupe inamice, superioritate relativăcare putea fi îmbunătățităprin capabilități superioare de manevră.
ÃŽntre timp, pe frontul Grupului de Nord, ținând seama de informațiile conform cărora la Muncaci s-ar afla 400 de gardiști roșii și la Csap 1 000, detaÅŸamentul generalului Olteanu primește ordin săocupe aceste localități, în ideea de a face legătura cu cehoslovacii și a împiedica o posibilălegăturăcu bolșevicii ruși prin Galiția. Trupele române trec Tisa, primesc ajutoare și înfrâng rezistența inamicădin fața oraÅŸului Nyreghaza (circa 1 700 de inamici) și ocupăoraÅŸul. DetaÅŸamentul colonelului Ioan din cadrul detaÅŸamentului generalului Olteanu respinge ultimele elemente inamice și înainteazăspre Muncaci și Csap, intrăîn aceste orașe (29 aprilie) unde face joncțiunea cu trupele cehoslovace, închizând astfel posibilitatea legăturii între bolșevicii unguri și cei ruși. Mai mult, divizia de secui este încercuităși nevoităa se preda.
Pe frontul Grupului de Sud, detaÅŸamentul colonel Botea din divizia 6 (9 batalioane și 5 baterii și jumătate) atacăforțele inamice în tărie de 5 batalioane și 2 baterii situate în spatele canalului Hortobagy (lățime 10 metri și adâncime de 3-4 metri) la 28 aprilie, dar un detaÅŸament condus de lt-col Iordănescu din divizia a 7-a reușește să-l treacăpe la Szt Agoda amenințând flancul de nord inamic, ungurii părăsesc poziția retrăgându-se spre Kis Ujszallas. Aceastălocalitate este cucerităprin luptăde detaÅŸamentul colonelului Botea, în timp ce Iordănescu ocupăKarczag. La 28 aprilie, divizia 2 vînători ocupăzona Szarvas-Gyoma. Manevrele grupului de sud au dus la tăierea liniilor de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobindu-i rezistențele succesive de la Mezo-Tur, astfel căpânăla 1 mai 1919 toate formațiunile inamice au fost aruncate dincolo de Tisa.
Practic, la 1 mai 1919, trupele române stăpânesc malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei maghiare, ba chiar controleazăun cap de pod pe malul drept, în zona de nord, către Nyreghaza. Dupălupte cumplite, trupele române se opresc punând între ele și unguri un obstacol natural, Tisa.
Divizia de secui, mit și adevăr
Înistoriografia ungarăs-a vorbit foarte mult despre aceastădivizie de secui, ba chiar s-a susținut cădacătoatăarmata ungarădin 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudăa faptelor. De aceea, cred căeste necesarădezvăluirea adevărului istoric, aÅŸa cum este el, chiar dacăeste contradictoriu cu ceea ce mulți istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcăsăinducăîn mentalul propriilor suporteri, dar și în istoria acelor vremuri, aÅŸa cum au fost ele. Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcție de cei ce o scriu, dirijați și influențați de potentații zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea:
„Cine controleazătrecutul, controleazăviitorul. Iar cine controleazăprezentul, controleazătrecutul, deci și viitorul„.
De aceea va trebui săspunem adevărul, iar adevărul este acesta.
Divizia de secui a fost formatădin recruți din districtele secuiești din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc și Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populatăde secui. Pânăla începerea efectivăa luptelor, nu mărefer la hărțuielile de pânăatunci, între trupele române și cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele și atrocitățile împotriva populației românești din zona ocupatăde către unguri. Poate unii s-ar fi așteptat ca vitejia lor, odatăcu începerea confruntărilor, săse probeze în luptă, dar se pare cănu a fost aÅŸa. Voi lăsa doar faptele săvorbească.
La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziționatăpe valea Tisei, între Sighetu Marmației și Hust, având un efectiv de 6 000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri și obuziere) și un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort„ (1 700 de oameni) se afla pe valea SomeÅŸului, alături de regimentul 12 honvezi. La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele douăzile, detaÅŸamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimițând doar recunoașteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. Întimp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în așteptare, fixatăde recunoașterile ofensive ale detaÅŸamentului general Olteanu. Din start, divizia de secui este inoperantă, așteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut și frontul spart. Ar fi trebuit ca, ținând cont de superioritatea în efective, divizia de secui săatace și săpreseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forțând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului. Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptăsau de pregătire militarăa acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasăfixată, ba chiar dăînapoi la atacurile slabe ale forțelor de recunoaștere ale detaÅŸamentului Olteanu, mult inferioare (2 500 de oameni cu 4 tunuri în total). Înplus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau și 3 000 de bolșevici unguri și ucraineni înarmați.
Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deși alocătrupe spre nord, pentru a face fațăbolșevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat și de o parte din divizia 2 cavalerie care preseazădinspre sud-est. În21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roșiori sprijinităde batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roșiori. Rezistențele succesive sunt înfrânte la Poresalma și Okorito de către aceastăbrigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka–Hodoz–Vaja și rezista atacurilor de testare și fixare ale trupelor române.
DetaÅŸamentul general Olteanu se concentreazăspre nord, ocupând poziții pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie săse ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreunăcu 4 batalioane din divizia a 7-a (I și III din reg 16 și I și II din reg 27) împreunăcu cu 2 baterii din reg 4 artilerie. Brigada 2 roșiori (general Davidoglu) înainteazăde la est dinspre Gyortelek, iar detaÅŸamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înainteazăde la Fabianhaza și atacăde la sud spre Mateszalka. Rezistența este înfrântă, brigada 2 roșiori ocupăKis Kocsard iar colonelul Rotaru intrăîn Mateszalka. Divizia de secui se retrage spre nord și vest și trimite parlamentari care sătrateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Pânădimineața nedând nici un răspuns la condițiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap și Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncpe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detaÅŸamente:
Primul (brigada 2 roșiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secție din reg 4 artilerie și o secție motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap;
Al doilea (escadronul 4 roșiori, batalionul II din reg 27 inf și o secție din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcția Harmi-Nir Mada Kis Varda;
Al treilea (brig 3 roșiori, batal I și III reg 16 inf și o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.
Înînaintare resping ariergardele diviziei de secui și fracțiuni de jandarmi și finanți unguri care încearcăsăopunărezistențăla Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator și Kantor Janos (colonel Ioan). La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul și ocupăNyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsăla mijloc în zona Demecser–Tass–Szekeli–Ibrany și are liniile de retragere peste Tisa tăiate și se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofițeri, 4 545 soldați, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantități de unelte portative, trenuri, etc.
AÅŸa se încheie mult mediatizata epopee a diviziei de secui.
surse: Enciclopedia Romanilor, Cristian Negrea/istoria.md
