de Petre Irimuș
În Banat, tărâm de confluență între popoare, culturi și religii, eroii nu au naționalitate. În Cimitirul Eroilor din Timișoara odihnesc, în același perimetru, soldați români, austrieci, sârbi, francezi, germani, sovietici (din majoritatea statelor odinioară componente ale imperiului roșu) căzuți pe teritoriul bănățean în diferite conflagrații mondiale sau regionale.
La mormintele acestora, în fiecare an de Ziua Eroilor, se oficiază festivități militare și religioase și se depun coroane de flori.
Obiceiul face ca reprezentanții corpurilor diplomatice ale țărilor care au soldați înhumați în cimitir să depună coroane la acesta morminte.
Dacă în cazul francezilor și sârbilor monumentele funerare sunt cunoscute și la vedere, nu același lucru se poate spune despre un monument mai discret, la care se oprește consulul german la Timișoara, Klaus Christian Olasz.
Ascuns între doi brazi bătrâni, aproape de gardul cimitirului, se află o coloană simplă care susține un vultur cu aripile strânse.
La mijlocul soclului, o stemă. Sobra, minimalistă, tipic germană. Seamănă, stilistic, cu simbolurile germane atât de cunoscute din filmele cu cel de-al doilea război mondial, dar, evident, nu aparține perioadei. La baza soclului, pe sol, cinci plăci cu tot atâtea nume: Funkunteroffizier Otto SCHIENKLER, Unt. steuermann Karl REIMER, Unt. maschinist Jacob RENZ. Ob. steuermann Franz THOMSEN, Unt. steuermann TRÜB Georg, toate datate 4 noiembrie 1916, si o a șasea, purtând numele Ob. Steurmann Max SCHMIDT, datată 2 martie 1916.
Armata aerului ridică o bază lângă Timișoara
Povestea monumentului din Cimitirul Eroilor din Timișoara începe în 1910 odată cu înființarea armatei aerului, „Die Fliegertruppen des deutschen Kaiserreiches”, adică Corpul Aerian al Imperiului German, pe scurt Fliegertruppe (redenumită în octombrie 1916 Luftstreitkräfte), precursoarea faimoasei Luftwaffe din cel de-al doilea război mondial.
La 1 august 1914, Germania, pentru a-și apăra aliatul, monarhia dualistă Austro-Ungară, intră în conflictul care, peste câteva săptămâni, va deveni Marele Război, cunoscut azi ca Primul Război Mondial.
În 1915, comandamentul Armatei Aerului germană alege Timișoara ca primă bază de comandă, logistică și operațională din estul Europei pentru cea mai avansată armă a momentului, uriașul aparat de zbor creat de contele Ferdinand von Zeppelin, dirijabilul.
În timp ce cartierul general a fost instalat la Timișoara, locul pentru construcția bazei aeriene a fost ales la 15 kilometri de oraș, pe pășunea comunală dintre satul Neubeschenowa (Dudeștii Noi de azi) și Santandreas (Sânandreiul de azi).
Pregătirea locației și construirea bazei s-au desfășurat în timp record, dar totuși riguros fără a omite niciun amănunt. În prima etapă au fost amenajate drumurile de acces, linii ferate de transport în bază, au fost ridicate barăcile constructorilor, apoi cele ale personalului tehnic, ale celui navigant și ale militarilor.
A fost instalată o stație radio Telefunken și o fabrică de hidrogen. Elementul principal al bazei, hala zeppelinului, a fost ridicată între zona barăcilor și depozitul de materiale (conectat la calea ferată). O realizare inginerească remarcabilă, pe schelet metalic, cu secțiunea triunghiulară, de dimensiuni impresionante : 180 de metri lungime (aproape două terenuri de fotbal), 34 de metri lățime și înălțimea unui bloc de 8 etaje, adică 28 de metri.
La începutul lunii noiembrie 1915, după doar câteva luni de lucrări, prima bază aeriană de Zeppeline din estul Europei a forțelor aeriene ale Imperiului German, era complet operațională.
Primele operațiuni aeriene
Primul aparat de zbor adus la baza de lângă Timișoara a fost un LZ 81, comandat de căpitanul Felix Jacobi. Misiunea inaugurală a fost una istorică. Uriașul LZ 81 s-a ridicat în aer la 9 noiembrie 1915, transportându-l la Sofia (survolând Serbia inamică) pe reprezentantul personal al Kaiserului Wilhelm, ducele Johann Albrecht de Mecklenburg, pentru a parafa una dintre cele trei părți ale tratatului care consfințea intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale.
Au urmat misiuni militare pentru LZ 81, care a efectuat mai multe raiduri de bombardament, printre care două asupra Bucureștiului, lansând în total 4.513 kilograme de bombe. Cariera lui LZ 81 s-a oprit la 27 septembrie 1916, lângă Târnovo (Bulgaria).
Pentru a înțelege cam cât de mari erau aparatele de zbor care au fost cantonate, de-a lungul anilor de funcționare, în baza de la Timișoara, închipuiți-vă că nu ar fi încăput pe un stadion de fotbal, de exemplu pe Național Arena!
LZ 81 (aceasta era denumirea tactică, denumirea constructivă era LZ 51, clasa P) avea o lungime de aproape 174 de metri, un diametru de 18 metri și volum uriaș, de circa 32.000 de metri cubi! Zeppelinul era propulsat de 4 grupuri de motoare fabricate de Maybach, dezvoltând aproape 240 de cai putere fiecare, care asigurau o viteză maximă de aproape 100 de kilometri pe oră!
Sarcina utilă (de material transportat și/sau de bombe) era de aproape 4 tone, la care se adăuga greutatea celor circa 3.000 de metri cubi de combustibil necesar alimentării celor patru motoare, cei 12-14 membri ai echipajului și echipamentele de navigație.
După debarcarea la Salonic a trupelor Antantei, germanii au încercat să atace portul grecesc. De trei ori LZ 81 s-a ridicat de lângă Timișoara și a plecat spre Salonic, dar, din cauza opririi motoarelor în timpul zborului, dirijabilul s-a întors de fiecare dată la bază fără a arunca bombele.
În ianuarie 1916 (ziua de 24, după unele surse), LZ 81 a fost înlocuit la baza de la Dudeștii Noi cu un alt aparat de zbor din clasa P, având numărul de producție LZ 55 și denumirea tactică LZ 85, care își începuse serviciul la 12 septembrie 1915. Până să ajungă în Banat de la baza Allenstein, LZ 85 a efectuat misiuni de bombardament asupra Letoniei (aruncând bombe peste Dunaburg și Riga) și asupra Minskului.
Zeppelinele ucigașe
LZ85 a ajuns prima oară deasupra Salonicului în noaptea de 1 februarie 1916. Echipajul a lansat peste 2000 de kilograme de bombe în zona portului, avariind gara și instalațiile portuare. Raidul, care a durat circa 20 de ore, s-a soldat cu 14 morți și importante pagube materiale.
A doua oară când ucigașul din aer a ajuns peste Salonic, apărarea franco-britanică era pregătită. În noaptea de 17 martie, vremea rea a făcut ca L85 să coboare plafonul de zbor, astfel că a fost prins de reflectoarele bateriilor antiaeriene. Cel puțin două salve au lovit carena gigantului, afectând câteva celule de hidrogen. Pierzând capacitatea de flotabilitate, Zeppelinul a aterizat lângă Sofia, unde comandantul a decis demontarea a două dintre grupurile propulsoare și debarasarea de orice surplus de material greu, inclusiv de câțiva membri ai echipajului. Motoarele și o parte a echipajului au fost trimise pe calea ferată spre Timișoara iar LZ85 a fost capabil să ajungă în zbor la hala din Dudeștii Noi pentru reparații și realimentarea cu hidrogen.
La 5 mai 1916, LZ85 atacă din nou Salonicul, de această dată ocolind ruta clasică, pentru a evita apărarea antiaeriană. Zeppelinul a făcut o buclă și a atacat portul dinspre mare. Din păcate pentru germani, aliații erau pregătiți pentru această manevră. Aproape instantaneu, toate reflectoarele de pe navele militare din port s-au aprins iar antiaeriana a început să tragă. O baterie de pe nava britanică HMS Agamemnon a lovit Zeppelinul, care s-a prăbușit în valea unui râu din apropiere. Cei 12 membri ai echipajului au scăpat și, înainte de a cădea prizonieri, au incendiat Zeppelinul pentru a nu ajunge în mâinile inamicului. Povestea doborârii Zeppelinului LZ 85 a făcut înconjurul lumii, fotografiile aparatului ars și ale echipajului capturat ocupând prima pagină a ziarelor.
Bombardarea României și catastrofa de la Sânmihai
LZ 85 a fost înlocuit cu un alt aparat din clasa P, LZ 86 (număr de fabricație LZ 56), care în toată perioada se serviciu avea să arunce 14.800 de kilograme de bombe pe fronturile de est și sud-est.
Zeppelinul LZ 85 va bombarda Bucureștiul și Ploieștiul (28 august și 4 septembrie 1916), afectând serios capacitățile de rafinare. Incendiul de la rafinăria Ploiești a durat două săptămâni, instalațiile fiind scoase din folosință, până când germanii au ocupat Muntenia și au reluat rafinarea.
În timpul bombardării Ploieștiului, bateriile antiaeriene românești (de producție franceză) au reușit să lovească una dintre nacelele navei. La 4 septembrie, deși a ajuns cu bine aproape de Timișoara, Zeppelinul nu a mai reușit să aterizeze la bază. Aproape de Utvin, nacela lovită s-a rupt, provocând o dezechilibrare a navei. Gigantul s-a ridicat în poziție verticală și a urcat liber până la câteva mii de metri, provocând moartea a patru militari ai aerului, din cauza lipsei oxigenului.
A urmat o prăbușire la fel de violentă care a ucis încă cinci aviatori. Printre ei și căpitanul Wolff, comandantul navei. Cinci dintre ei sunt înmormântați în cimitirul eroilor din Timișoara.
Ultimul Zeppelin ucigaș și blestemul Armatei Aerului. Zeppelinul ucide și după război
Comandamentul Luftstreitkräfte a decis înlocuirea dirijabilului pierdut cu un altul, de această dată din clasa Q, aparatul LZ 97 (număr de fabricație LZ67). Noul Zeppelin, ieșit din hala de producție la 4 aprilie 1916, venea în Banat cu un ”palmares” de două atacuri asupra Londrei și unul asupra orașului Boulogne. De la Timișoara a lansat un atac reușit asupra Bucureștiului, unul asupra Chișinăului și încă câteva tentative eșuate din cauza condițiilor meteo.
La 5 iulie 1917, Zeppelinul LZ 97 a fost scos din serviciu, după un total de 5.760 de kilograme de bombe lansate.
Sfârșitul războiului nu înseamnă și sfârșitul victimelor făcute de Zeppelin. La 5 mai 1919, sătenii din Beșenova Nouă (Dudeștii Noi) jefuiesc fosta bază germană. Din cauza lipsei de cunoștințe, încercarea de demontare a scheletului metalic al halei se soldează cu o nouă tragedie. Cinci oameni mor și alții sunt răniți.
