Bătălia de la Lechfeld (în germanăSchlacht auf dem Lechfeld, în maghiarăAugsburgi csata) a fost o bătălie care a avut loc pe 10 august 955, între armata împăratului Otto cel Mare, și o armatămaghiarăcondusăde harka (căpitanii) Bulcsú, Lehel și Súr. Bătălia s-a încheiat cu victoria germanilor, punând astfel capăt incursiunilor maghiare în centrul Europei.
ÃŽnainte de Lechfeld
Primul raid de pradăal hoardelor maghiare în vestul Europei a fost înregistrat în 899, atunci când prădaserăLombardia și Veneția. În908 sunt prădate Turingia și Saxa, dupăce, în 906, teritoriile germane Bavaria și Saxa au fost devastate sălbatic.
Înanii 911, 912, 913 și 915 maghiarii au prădat Bavaria, Franconia, Turingia, Suabia și Saxa.
În913, au trecut Rinul și au prădat Lotharingia, iar în 917 au ajuns pânăla Bâle, pe care îl jefuiesc, dupăcare urmeazăincursiuni în Alsacia și Lorena.
În921 sunt prădate teritoriile italiene din jurul Bresciei; în 922 Pouille;
în 924 intra în Saxa, de unde pornesc spre Italia și Burgundia.
Îndrumul lor spre Lanquedoc, au incendiat Pavia, „patruzeci și patru de
biserici„, dupăcum spune o cronicăa timpului, au jefuit Piemontul, au
trecut Ronul apărând în fața orașului Nimes.
În926 a venit din nou rândul Bavariei, Suabiei, Franconiei, Alsaciei, Lorenei, Verdunul e incendiat și regiunea Ardenilor pustiita.
În933 maghiarii pornesc spre Saxa, unde, în fine, sunt învinși în douăbătălii de către Henric I, tatăl lui Otto cel Mare.
Înacelași an sunt lovite de maghiari
Burgundia și Italia, abia refăcute dupăraidurile anterioare.
În937 călăreții maghiari se abat peste Bavaria, Suabia, Franconia, Lorena,
Champagne, Berry, Bourgogne, Piemont, Lombardia, Toscana, Campania și
Veneția.
În943 Italia este pârjolita pânăîn apropiere de Roma, și o
incursiune maghiarăajunge pânăla Wels și Traun. În948-950 au avut
loc mai multe încercări nereușite de a pătrunde în Bavaria, condusăși
apăratăde Henric, fratele lui Otto cel Mare, care îi respinge și îi
urmărește pânăîn Aquilea. Dupăacest insucces, ungurii pătrund în
Italia, Burgundia și Aquitania.
Înanul 954 maghiarii, ridicați în masa, intra în Franconia și traversând-o ajung la Rin și de aici în Lorena, Ardeni, Hainaut, Cambrai, Lyon, Reims, Chalons, Bourgogne și Lombardia.
La jumătatea secolului al IX-lea, lumea creștinăa fost îngrozităde acest popor al stepei, ce folosea o tacticăde luptăbazatăpe atacuri și retrageri surprinzătoare, inventivitate și o disciplina strictă.
Bătălia de la Lechfeld
Bătălia de la Lechfeld a fost una dintre cele mai importante bătălii
din evul mediu european, comparabilă, ca însemnătate, cu bătălia de la
Poitiers, care a oprit invazia arabăspre centrul Europei.
Desfășuratăla 10 august 955, bătălia de la Lechfeld s-a soldat cu victoria
armatelor germane, în fruntea cărora se afla Otto cel Mare, asupra
maghiarilor conduși de Bulcsu, Lehel și Sur.
Pentru a nu periclita unitatea fragilăa regatului german, Henric I
Păsărarul a reușit, cu puținăvreme înainte de moartea sa, săimpună
mai marilor regatului numirea ca succesor a fiului său Otto.
Acesta a preluat coroana în anul 936, într-o festivitate desfășuratăla 7 august în vechea reședințăimperialăa lui Carol cel mare de la Aachen.
Prințul saxon Otto a apărut îmbrăcat în port francon în atriumul
Domului imperial, unde a fost recunoscut ca rege de mai marii Germaniei.
Dupăce a fost uns cu ulei sfânt, în tradiția carolingianădin vremea
lui Pepin le Bref, Otto s-a așezat pe celebrul tron al
lui Carol cel Mare din tribunădomului, purtând însemnele puterii
regale, coroana, spada și sceptrul.
Înprimii ani de domnie, Otto a trebuit săfacăfațăpretențiilor la
tron a doi dintre frații săi. Un frate mai în vârstăa fost ucis în
938, iar Henric a fost adus la ascultare în 941.
Înplanul politicii externe, Otto a reușit cu greu să opreascăîn vest trupele franceze și săpăstreze Lutharingia.
Dupădepășirea acestor probleme de început ale domniei, Otto a început
săreformeze administrația regatului. Noile funcții ducale au fost
atribuite doar rudelor apropiate, iar în vechile ducate domeniile
feudale au fost scoase de sub administrația ducilor și date în grijă
unor conți palatini ce aveau și rolul de controlori ai activității
ducale.
Cu toatăaceastăabilăpolitica, au existat și disfuncționalități, așa
cum s-a întâmplat în anul 953, când chiar prințul moștenitor, Liudorf,
impus căduce în Suabia, s-a revoltat și i-a chemat în ajutor pe
maghiari împotriva propriului tata.
Răspândirea acestei vești și
imaginea încăvie a invaziilor maghiare din vremea lui Konrad și Henric
I, au făcut ca toate forțele săse coalizeze în jurul regelui și
împotriva prințului moștenitor, obligat săse supunăîn anul 954.
ÃŽmpăcare dintre rege și prinț nu i-a împiedicat însăpe maghiari să
încerce din nou o invazie în Germania, în anul 955, considerând că
problemele interne ale germanilor le-ar fi favorabile.
La vestea cămaghiarii au intrat în teritoriile germane, sub comanda lui Otto s-a strâns o oaste cu unități venite din toate provinciile regatului.
Pe baza cronicilor latino-occidentale și latino-maghiare, la care se
adaugădescoperirile arheologice, s-au putut reconstitui, într-o
oarecare măsură, atacurile maghiarilor spre vestul Europei. ÃŽntre 899
și 955, s-au desfășurat treizeci și trei de atacuri maghiare în
Germania și Italia, urmate de alte incursiuni care au ajuns pânăpe
teritoriul Franței de azi.
Marile campanii ale maghiarilor alternau, în teritoriile mai apropiate de cele locuite de ei, cu altele mai mici, dar mai frecvente, menținând aceste regiuni într-o permanenta alarma, justificându-se astfel aserțiunea cronicarilor ca incursiunile se repetau cu regularitate în toți anii.
Locul în care s-a desfășurat încleștarea dintre germani și maghiari se
aflăsituat la sud de Augsburg, în apropierea raului Lech. Pe malul
acestuia și-a așezat tabăra Otto, așteptând armata maghiară.
Însprijinul suveranului german au sosit contingentele lui Henric I,
ducele Bavariei, și Condra, ducele Franconiei.
Oastea germanănumăra pânăla 10.000 de oameni, în vreme ce maghiarii erau de cinci ori mai numeroși.
Numărul celor porniți spre teritoriile germane a fost atât de
impresionant pentru cronicarii epocii, încât unul dintre aceștia scria
ca „Mulțimea lor este atât de mare, încât se cred invincibili, numai
dacăpământul nu se despica sub pașii lor sau cerul nu se prăbușește
peste ei.„
Avantajul lui Otto cel Mare a fost ca majoritatea trupelor
sale era reprezentatăde cavaleria grea, în vreme ce maghiarii aveau
doar cavalerie ușoară.
Se pare căentuziasmați de sosirea ajutoarelor din Bavaria și
Franconia, cavalerii germani au trecut raul Lech printr-un văd și au
atacat liniile maghiare aflate pe celălalt mal.
Surprinși inițial de atacul germanilor, maghiarii s-au regrupat și, profitând de superioritatea lor numericăcovârșitoare, au reușit să-i respingăpe
germani și să-i urmăreascăpânăîn tabăra acestora.
Se părea cămaghiarii vor obține o victorie mai facilădecât crezuserăchiar ei, dar tentația de a jefuit tabăra germana i-a pierdut.
Corpul de oaste însărcinat de Bulcsu săatace armata germanădin flanc a pătruns în tabăra adversăpe care au început săo prade.
Un puternic detașament de cavalerie grea trimis de Otto, profitând de faptul cămaghiarii descălecaserăpentru a putea jefui tabără, a reușit sădistrugăcorpul de oaste al lui Bulcsu. ÃŽntreaga armatămaghiarăa fost cuprinsăde
panica și toate eforturile disperate ale lui Bulcsu de a restabili
ordinea în rândurile oastei maghiare au fost zadarnice.
ÃŽnfrângerea germanilor s-a transformat într-o mare victorie pentru aceștia.
Timp de câteva zile, cavaleria germanăa urmărit resturile armatei maghiare,
decimând-o. Urmăriți de cavaleria germanăpânăîn Panonia, doar cinci
mii de maghiari au scăpat cu viața din aceastăconfruntare.
Bolcsu a fost prins imediat dupăbătălie și spânzurat.
Otto a fost proclamat împărat de trupele sale chiar pe câmpul de luptă,
printr-un ceremonial preluat din lumea romană: ridicarea pe scuturile
soldaților.
Otto a fost sărbătorit și aclamat de trupele sale pe câmpul de luptăca „Pater patriae„ și salvator al creștinătății, făcând să
renascădin nou ideea unui „imperium cristianum„ în Occidentul și
centrul Europei.
Peste câțiva ani, papa avea să-l încoroneze pe Otto cel Mare ca împărat al tuturor germanilor.
Întoamna anului 961, Otto cel Mare a trecut Alpii și într-un adevărat marș triumfal a înaintat
spre Roma, unde a fost încoronat ca împărat de papa Ioan al XII-lea.
Dupăînfrângerea maghiarilor de la Lechfeld, și pânăla marea invazie mongolădin 1241, vreme de peste douăsecolenici o altăinvazie nu a mai tulburat liniștea Europei centrale și de vest.
Opriți în expansiunea lor spre apus, regii maghiari și-au concentrat eforturile în vederea extinderii teritoriilor stăpânite de ei înspre est și sud, în dauna slavilor și romanilor, ajungând chiar săatace teritorii aflate în stăpânirea Imperiului bizantin.
Puși în situația de a alege între dispariția lor de pe harta politicăa Europei sau acceptarea unei vietisedentare și acceptarea creștinismului, maghiarii au ales a doua
variantă, impusa lor vremea lui Geza și mai ales a fiului acestuia, Ștefan I.
Otto cel Mare a stabilit granițele imperiului și a pus temelia Austriei
de azi, ca o marcăde apărare a imperiului împotriva unor eventuale noi
atacuri venite din răsărit.
Nouăstructurăstatala inauguratăde Otto cel Mare, Sfântul Imperiu Romano-German, va dăinui pânăîn 1806, an în
care, în urma campaniilor lui Napoleon Bonaparte, își va înceta existența ca entitate statalăcentral-europeana.
