La 29 mai 1453, mânia musulmanăavea săse abatăasupra Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin și a creștinătății răsăritene. Cauzele căderii Constantinopolului se pot afla studiind istoria Imperiului Bizantin, istorie marcatăde numeroase conflicte religioase, erezii, decădere moralăa conducătorilor și supușilor săi.
Constantinopolul a fost ridicat, la fel ca Roma, pe șapte coline. Constantin cel Mare a ridicat orașul pe ruinele Bizanțului, oraș ce a fost întemeiat aproximativ pe la anul 650 înainte de Hristos, de o căpetenie tracă, Byzas. ÃŽmpăratul roman a dat numele său noului oraș și l-a pus sub protecția duhului creștin. Primele săpături efectuate în vederea construirii zidurilor noului oraș au scos la iveală, potrivit afirmațiilor arheologilor, medalii vechi cu simbolul Bizanțului, acesta fiind o semilună. Trăind mai bine de 1000 de ani sub semnul crucii, înante de a fi cucerit de musulmani, Constantinopolul revine la semnul Bizanțului antecreștin, semiluna. Oare fatalitatea a adus acest semn sau prevestirea vremurilor ce vor săvie?
Dupăcucerirea otomană, Constantinopolul va fi numit de greci, Istanbul, de otomani Islambol („desăvârșirea islamului„), aceștia adăugându-i și titlul de „Mamăa lumii„ (Umm-Uddunia).
Constantinopolul a fost așezat la răscrucea drumurilor comerciale dintre continentul european și cel asiatic, luând atât din Occident cât și din Orient numeroase influențe. A fost supranumit „a doua Romă„ și a năzuit de la început sădepășeascăcentrul creștin al lumii antice. Despre Constantinopol, legendele povestesc căa fost construit pe mare și căîși ridicăfruntea dintre valuri.
Islamul se găsea în expansiune în secolul al XV-lea al erei creștine, sultanul otoman, Mohamed, orgaizându-și trupele pentru asaltul Constantiopolului. ÃŽnarmat cu tunuri puternice pentru a sparge zidurile orașului Bizantin, sultanul a eșuat în mai multe rânduri în încercarea de a aduce Constatinopolul sub autoritatea islamului. Otomanii au preferat săatace pe rând, întâi pe mare, apoi pe uscat. Au eșuat, însă, în atacurile lor.
Dezamăgit de eșecuri, Mahomed a decis săatace concomitent, pe uscat și pe mare. Înziua de 29 mai 1453, înainte de răsăritul astrului zilei, otomanii au declanșat asalutul general asupra capitalei Imperiului Bizantin. Mahomed își va proteja trupele de elită, la începutul atacului, plasând în prima linie o adunăturăde voluntari. Artileria asediatorilor, atât cea de pe uscat cât și de pe galere, trăgea asupra Constatinopolului din toate direcțiile. Și asediatorii și asediații luptau cu curaj, turcii suferind cele mai mari pierderi. Otomanii cățărați pe metereze primeau riposta curajoasăa grecilor care apărau cu succes zidurile Constatinopolului.
Ultimul împărat al Bizanțului, Constantin al XI-lea Dragases Paleologul (1449-1453) era în avanposturi și își încuraja cu vorba ori cu fapta bravii soldați. Se părea căvictoria va fi de partea armatelor bizatine, turcii cedând nemairăspunzând la îndemnurile, nici la amenințările venite de la sultanul Mahomed. Căpitaul genovez al bizantiilor, Giustiniani, este grav rănit cu un glonț care i-a perforat măușa de oțel. ÃŽngrozit la vederea propriului sânge, Giustiniani se retrage din luptăsă-și îngrijeascărana.
Cronicarul Ducas relateazăurmătoarele, referitoare la acest episod: „Voi continuați lupta i-a spus împăratului, pentru căeu am sămăduc pe vasul meu să-mi îngrijesc rana. Măîntorc repede. Dar nu ești grav lovit, a strigat împăratul, mai poți ține sabia în mînă! Pericolul este mare și prezența ta îmi e atât de necesară. Și-apoi cum te vei strecura de aici? Voi merge, a răspuns genovezul tremurând, chiar pe drumul pe care Dumnezeu l-a deschis turcilor.„
Pânăla episodul de mai sus, luptătorii greci au apărat cu bine zidurile Constatinopolului, dar moralul lor a scăzut dupăplecarea căpitaului genovez. Otomanii vor invada orașul, reușind spargerea zidurilor cu care era înconjurat. Soldații greci băteau în retragere, iar împăratul Constantin XI văzând asta se va refugia spre măreața Bisericăa creștinătății răsăritene, Sfânta Sofia, secerând pe soldații otomani care i se opuneau. Cronicarul Ducas, relateazăcăactul de curaj al împăratului a sporit speranța compatrioților săi. Ioan Dalmatul a intrat vitejește în luptă, la fel și Francis de Toledo. Theofil Paleologul a strigat: „Mai bie mort în luptădecât viu și rob!„ și s-a aruncat în mijlocul încleștării, murind glorios, așa cum și-a dorit. ÃŽmpăratul Constantin XIÂ a rămas singur. Referitor la acestăsituație, cronicarul Ducas relatează: „Nu e cu putință!
A strigat îndurerat, oare nu mai e nimeni sămăscape de puțina viațăpe care o mai am?„ Doi otomani îi vor da lovituri de sabie, unul lovidu-l din față, celălalt din spate. Ultimul împărat al Bizanțului cădea astfel, mâniei islamului.
Pierderea împăratului a adus panicăextremăîn rândul locuitorilor Constantinopolului, ei nemaiopunând vreo rezistență. Armata islamului a ocupat întregul oraș, călcând cadavrele căzute în timpul luptelor. Otomanii vor măcelării pe toți soldații bizantini ieșiți în cale.
Sfânta Sofia, centrul creștinătății răsăritene, a fost pângărităde armatele islamului. Otomanii au pătruns în interiorul Sfintei Bisericii, spulberând ușile cu lovituri de topor, în interior incendiind, jefuind și profanând totul. Jaful a continuat în tot Conastantinopolul timp de mai multe zile. Armatele otomane au luat numeroși prizonieri din rândul locuitorilor Imperiului Bizantin. I-au făcut robi, i-au vândut și risipit prin diferite provincii ale Imperiului Otoman.
Mișcat profund de vederea grozăviilor, istoricul Ducas, îndurerat a lăsat posterității o retoricăcare îi aratăzbuciumul sufletesc: „Oh! Oraș, capitalăa tuturor orașelor! Oh!
Oraș, pânăieri, centru al lumii!… Doamne! Au aruncat pradăpăsărilor cerului trupurile neînsuflețite ale servitorilor tăi! Acest nou Ierusalim a fost lovit de furtunăca pedeapsăpentru păcatele sale. Dușmanul îi pângărește cu mâinile lui pătate ceea ce el avea mai de preț. A văzut năpustindu-se în Templul Tău pe cei cărora nu le era îngăduit săpășeascăpragul bisericii. Tot poporul lui geme și cerșește îndurare. Uită-te, Doamne și cumpănește dacăvreodatăai lovit în vreo altănație cu o neîndurare mai aprigă. Copiii tăi au fost schingiuiți. Profeții și preoții tăi au fost sugrumați în altare. O, Doamne, pentru ce ne părăsești? Tremură, tu, Soare! și tu Pământ, tremură! Plângeți ruina neamului nostru, pe care Dumnezeu, în atotputernicia judecății Sale, a poruncit săfie pedepsit pentru păcatele noastre. Noi nu merităm săridicăm ochii la cer. Noi trebuie să-i lăsăm în jos și săstrigăm: Ești drept, Doamne, și hotărârile tale sunt nepărtinitoare! Am păcătuit, am nesocotit legile Tale. Pedepsele pe care ni le dai astăzi le merităm. Și, totuși, Doamne, iartă-ne!„
Ca orice imperiu clădit pe cucerirea și supunerea popoarelor, imperiul lumesc al Bizațului și-a încetat existența, căzând sub puterea unui alt imperiu, cel al sultanilor. Lumea creștinăse va cutremura, dar credința Mântuirii nu va putea fi clintită. Oștile islamului se vor îndrepta spre cucerirea întregii creștinătăți, dar vitejii apărători ai credinței creștine vor apăra Crucea și întreaga Europăa evului mediu.
Dupăpuțini ani de la căderea Constantinopolului, voievodul român Iancu de Hunedoara va opri înaintarea oștilor otomane spre vestul Europei, învingând armatele sultanului Mahomed, la Belgrad. Bravului voievod român, apărător al creștinătății, i-au urmat alți soldați ai Lui Hristos, care au zădărnicit cucerirea Vienei atunci când ea a fost supusă, de douăori, asediului. Nici oștile otomane ale sultanului Soliman I, la sfârșitul deceniului trei al secolului XVI (primul asediu al Vienei) și nici oștile otomane ale sultanului Mehmed I în anii ‘80 ai secolului al XVII-lea (al doilea asediu al Vienei), nu au reușit săse înstăpâneascăpeste teritoriile Europei Occidentale, luptând zadarnic pe câmpul de bătălie.
Cu perioade de maximăînflorire a civilizației, dar și cu momente de cădere în lumi întunecate, păgâne, Imperiul Bizantin a reprezentat o etapă, poate, fireascăîn istoria creștinătății, o etapăcare a împins spre evoluție lumea creștină, întărindu-i credința și dorința de a se apăra împotriva cotropitorilor lumești. Cu bune și rele, Bizanțul a pălit în istorie, lăsându-ne amintirea sa prin scrierile cronicarilor acelor vremuri, ale căror cronici pot reprezenta o călătorie în timp, pentru a afla cele vechi, a descoperi o lume care a fost, o lume din care se poate învăța pentru a nu mai greși în vremurile ce sunt sau vor săvie.
){kind=link}