Armand Călinescu om politic, jurist, economist, prim ministru al României, a fost asasinat în București pe 21 septembrie 1939, de un comando legionar condus de avocatul Miti Dumitrescu.
Călinescu s-a format ca politician în cadrul Partidului Național Å¢ărănesc, activitatea sa în funcții guvernamentale fiind îndreptatăîmpotriva oricăror curente extremiste care amenințau ordinea în stat.
S-a numărat printre susținătorii manevrelor politice practicate de regele Carol al II-lea pentru sporirea puterii personale.
Conflictul cu Mișcarea Legionarăi-a adus în cele din urmăsfârșitul tragic. A fost victima unui atentat, ale cărui mistere nu sunt elucidate nici pânăîn zilele noastre.
Originea. Studiile
Fiu al colonelului medic Mihai Călinescu și al Ecaterinei Gherman, a urmat cursurile primare, gimnaziale și secundare în orașul natal, la Liceul „Ion C. Brătianu„.
Studiază, apoi, la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filosofie (1912 – 1918), din cadrul Universității București, iar doctoratul în științe economice îl obține la Universitatea din Paris (1921) cu teza „Le change roumain. Sa dépreciation depuis la guerre et son rétablissment„.
Ascensiunea politică. Subsecretar la Interne
Cariera politicăo începe în Partidul Å¢ărănesc, unde se remarcăca lider al organizației județene PÅ¢ Argeș. Dupăunificarea Partidului Å¢ărănesc cu Partidul Național Român (10 octombrie 1926), Călinescu se numărăprintre liderii noii formațiuni politice, fiind ales deputat în legislaturi consecutive.
Implicându-se tot mai mult în politica de partid, în anul 1928 a fost numit prefect de Argeș. Înscurt timp, a fost implicat și în activitatea guvernamentală. Înprima parte a guvernării național-țărăniste funcționeazăpentru scurt timp ca secretar general la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, dupăcare, în a doua parte a guvernării, este numit în funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
Atitudinea sa fațăde organizațiile care provocau dezordine în societate, în special Garda de Fier și Partidul Comunist, se contureazăîncădin aceastăperioadă. Încalitate de subsecretar la Interne s-a implicat personal în înăbușirea grevei de la Atelierele CFR „Grivița„ (februarie 1933).
La 29 aprilie 1933, Armand Călinescu cerea săse adopte măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier. Astfel, el ordona Poliției și Jandarmeriei săpercheziționeze toate sediile organizațiilor legionare, săconfiște publicațiile, manifestele și ziarele. Orice adunări, procesiuni, marșuri, manifestări trebuiau reprimate.
La 1 iulie 1933 el redacteazăun raport și un proiect de jurnal al Consiliului de Miniștri „pentru suprimarea mișcărilor extremiste și a batalioanelor de asalt„, însăprim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod a amânat semnarea.
Treptat, a devenit unul dintre oamenii politici de încredere ai lui Carol al II-lea. Călinescu devine exponentul unei așa-numite grupări de centru din PNÅ¢, apropiatăde rege, care nu ezita săcritice conducerea oficialăa partidului. Un moment tensionat a fost încheierea Pactului de neagresiune electorală.
Instaurarea dictaturii regale
Dupăalegerile din decembrie 1937, când nici un partid politic nu a reușit săcâștige alegerile, Armand Călinescu s-a alăturat regelui Carol al II-lea în decizia sa de a profita de noua realitate de pe scena politicăpentru a-și atinge obiectivul politic.
Călinescu primește portofoliul Ministerului de Interne în Guvernul Octavian Goga, funcție pe care o va deține pânăla sfârșitul vieții. Pentru această„trădare„, liderii Partidului Național Å¢ărănesc l-au exclus din partid.
La 10 februarie 1938 Carol a decis săîl numeascăprim-ministru pe patriarhul Miron Cristea, imaginea acestuia fiind utilizatăca un simbol, pentru a da credibilitate cabinetului. Înfapt, din funcția de ministru de Interne, Călinescu era adevăratul șef al executivului. Dupăaceastămutare, drumul spre instaurarea unui regim personal era deschis.
Guvernul Armand Călinescu
Noul regim monarhic autoritar a fost instituționalizat prin adoptarea Constituției din 27 februarie 1938 și decretul de dizolvare a partidelor politice din 30 martie același an.
Conflictul cu Mișcarea Legionară. Ministru de Interne
ÃŽntreaga sa activitate a fost marcatăde măsuri ferme pentru apărarea ordinii de stat, primejduităde curentele extremiste care se manifestau, de altfel, în întreaga Europă.
ÃŽntr-un discurs din 1934, el sublinia cărăzboiul mondial care fusese o „dezlănțuire a forței„, a continuat „pe traseul gândirii, prin apologia forței„, fie căe vorba de comunism, fie de fascism, ambele îndreptându-și atacul împotriva regimului parlamentar.
Ca demnitar al Internelor, Călinescu cunoștea bine resorturile politice care au sprijinit Garda de Fier și polemiza direct cu aceștia. Chiar în audiența la rege din 1936 el prezenta fărăechivoc „pericolul Gărzii de Fier … formatădin elemente nepregătite și care sunt instrumente de manevrăale politicienilor„.
Înopinia sa este necesară„represiunea„, atât doar că„aceasta n-o poate face decât un guvern … cu autoritate și rezemat pe o mare forțăpopulară„.
Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu
La sfârșitul lunii martie 1938 a izbucnit polemica între Nicolae Iorga și Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Mișcării Legionare [5]. Dupăce bătrânul profesor a sesizat autoritățile, Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru calomnie.
ÃŽnsă, în acest timp, autoritățile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile„ legionare, iar lui Codreanu i s-au mai găsit și alte capete de acuzare, inclusiv „cârdășie cu șeful unei puteri străine„ și „uneltire contra ordinei sociale„, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncăsilnică.
Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă„ pentru regele Carol al II-lea, iar autoritățile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia.
Înnoaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreunăcu alți lideri legionari (printre care se numărau Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, și Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinați în timp ce erau transportați de la închisoarea din Râmnicu SĂƒrat spre cea de la Jilava.
Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Armand Călinescu și Nicolae Iorga erau considerați vinovați în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.
Regimul carlist. Prim-ministru
Îndecembrie 1938, Armand Călinescu se numărăprintre membrii fondatori ai Frontului Renașterii Naționale, partid unic și totalitar aflat sub comanda directăa șefului statului.
La 6 martie 1939, patriarhul Miron Cristea, prim-ministru în funcție, înceteazădin viață, astfel căArmand Călinescu este desemnat noul președinte al Consiliului de miniștri. Preluarea mandatului intervinea într-un moment de maximăîncordare pe scena internațională. Înaceeași lunăse destramăCehoslovacia, iar trupele naziste ocupăBoemia și Moravia.
Călinescu a rămas pânăla sfârșitul vieții fidel alianței tradiționale cu Franța și Marea Britanie, chiar dacăacestea au preferat o atitudine de conciliere în fața acțiunilor lui Hitler pentru distrugerea sistemului versaillez.
Înfața amenințărilor tot mai realiste de schimbare prin forțăa status-quo-ului în Europa de Est și de Sud-Est, Marea Britanie și Franța decid săacorde garanții pentru independențăGreciei și României.
Este important de menționat căputerile occidentale nu au garantat teritoriul, ci independența. Cu alte cuvinte, dacăexista un stat român independent, nu conteazăforma sau mărimea, nu exista casus foederis. Marea Britanie și Franța se angajau săintervinănumai în cazul unei agresiuni împotriva independenței celor douăstate.
La 1 septembrie 1939, în urma deciziei lui Hitler de a invada Polonia, începe cel de-al Doilea Război Mondial. Câteva zile mai târziu se întrunește Consiliul de Coroanăpentru a hotărî poziția oficialăa României. ÃŽntr-un climat internațional confuz se decide „observarea strictăa regulilor neutralității stabilite prin convențiile internaționale fațăde beligeranții actualului conflict„.
Asasinatul. Implicațiile
Sfârșitul lui Armand Călinescu a venit la doar trei săptămâni dupăizbucnirea marelui război. Înjurul orelor 14:00 ale zilei de 21 septembrie, primul ministru se deplasa spre casă, într-un luxos automobil Cadillac, neblindat, în care se mai aflau șoferul și o gardăde corp.
Înzona Eroilor, acesta a fost blocat de un alt automobil din care au coborât mai mulți oameni înarmați. A urmat un schimb de focuri în care au fost uciși șoferul și primul ministru, în timp ce agentul de pazăa fost rănit grav.
Armand Călinescu, aflat pe bancheta din spate, a fost răpus de douăzeci de gloanțe. Avea 46 de ani. Asasinii au fost capturați și aduși la locul atentatului, unde au fost executați, iar cadavrele lor au fost abandonate în stradă.
Ei au fost identificați ca fiind: Dumitru Dumitrescu, Ion Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu, Cezar Popescu, Ion Ionescu. Majoritatea erau studenți.
Înzilele următoare, în toate închisorile din țarăs-a desfășurat o veritabilăcampanie împotriva Gărzii de Fier. Represiunea a fost cruntă. Au fost uciși peste 300 de fruntași legionari.
Misterul asasinatului nu a fost elucidat nici pânăîn zilele noastre. Motivul principal al crimei a fost răzbunarea pentru uciderea lui Zelea Codreanu în urmăcu 10 luni. Totuși, de-a lungul timpului s-au dezvoltat diverse scenarii privind și alte implicații în plănuirea asasinatului.
Odatăcu începutul celui de-al doilea război mondial, atât Germania, cât și Marea Britanie, aveau motive puternice pentru a dori dispariția primului ministru român, adversar al fascismului și hotărât sămenținăRomânia în neutralitate. Pionul principal pare săfi fost Horia Sima, noul lider al Mișcării Legionare, venit special din Germania pentru a supraveghea reușita atentatului.
sursa: Enciclopediaromaniei.ro
care citează
Bibliografie
Chivulescu, Nicolae, Armand Călinescu, om de stat și conducător de țară, București, Editura Lucman, 2005
Gheorghe Constantin; Șerbu, Miliana, Miniștrii de Interne (1862 – 2007), București, Editura MIRA, 2007, pp. 262 – 266
Neagoe, Stelian, Oameni politici români, București, Editura Machiavelli, 2007, pp. 156-158
Nicolescu, C. Nicolae, Șefii de stat și de guvern ai României (1859 – 2003), București, Editura Meronia, 2003, pp. 306-308
