Dictatul de la Viena (cunoscut și ca al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act impus de Germania Nazistăși Italia fascistăîn timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 30 august 1940, prin care România a fost silităsăcedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste.
Înurma primului arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria obținuse o porțiune din Slovacia (ținut supranumit Felvidék, „Provincia de Sus„, în timpul Imperiului Austro-Ungar), iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupase Ucraina Subcarpatică(Rutenia) autonomă— regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. Ungaria interbelicădorea printr-o politicărevizionistăsăobținăși celelalte teritorii care aparținuserăTransleithaniei și pe care le pierduse în urma înfrângerii din Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.
Îniunie 1940, la o săptămânădupăcapitularea Franței, Uniunea Sovieticăa transmis României douăultimatumuri prin care cerea evacuarea imediatăși necondiționatăa Basarabiei, fostăparte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România dupăPrimul Război Mondial și a Bucovinei de Nord. Somația sovieticăse baza pe anexa secretăexpansionistăa pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile, a cedat presiunilor sovietice și germane.
Pe fondul aprecierilor lui Hitler că„România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ și hotărât al oponenților Reichului german„, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componențăși cîțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta săreclame revizuirea granițelor în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directăsau arbitraj.
Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derutădeterminatăde presiunile externe și incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul căa evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist căregele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimți treptat la toate pretențiile revizioniste formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adreseazăregelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacănu ar da curs cererii sale„ de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.
Ion Gigurtu a declarat la radio căRomânia trebuie săfacăsacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermanăși aderarea totalăa României la Axa Berlin-Roma.
La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative.
Negocierile prin intermediul reprezentanților Germaniei și Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 69.000 km² din suprafața României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populație și o serie de rectificări minore ale granițelor. Înfinal, negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea cădisputa româno-ungarăse va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiarăa primit ordin săfie pregătităpentru declanșarea atacului la 28 august. S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiarăpătrunzând în spațiul românesc pânăla Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare.
Dictatul
Germania era însăinteresatăsăpăstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționatăa arbitrajului germano-italian, care avea sădevinăcel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. Îndimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroanăconvocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.
Trasarea noii frontiere a fost supervizatăpersonal de Hitler, interesat de regiunea petroliferăa Prahovei, astfel cănoua granițăajungea la doar cîțiva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia sa delegațiilor românăși maghiară, la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena:
Textul dictatului de la Viena, (30 august 1940)
„Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geograficăaici anexată. O comisie româno-ungarăva determina detaliile traseului la fața locului.
Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bunăordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea săse desfășoare în ordine completă.
Toți supușii români, stabiliți în aceastăzi pe teritoriul ce urmeazăa fi cedat de România, dobândesc fărăalte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați săopteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea săia, fărănicio împiedicare, bunurile lor mobile, sălichideze proprietatea lor imobilă, pânăîn momentul plecării lor, săia cu ei produsul rezultat. Dacălichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.
Supușii români de rasăungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
Guvernul ungar se angajeazăsolemn săasimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasăromînă, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altăparte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasăungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directăîntre guvernele român și ungar.
Încazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacăîntr’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.„
A doua ședințăa Consiliului de Coroanăromân, din noaptea de 30-31 august, a aprobat Dictatul. Guvernului maghiar s-a declarat foarte nemulțumit și „zdrobit sufletește„, deoarece nu obținuse întregul teritoriu solicitat, ca suprafațăși formădorită.
Prin al doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43,492 km² din teritoriul național român, cu o populație estimatăatunci la 2,609,000 locuitori. Aceastăparte a României a rămas în istorie cunoscutăca Transilvania de Nord. Structura populației din aceastăzonăeste estimatădiferit, fie conform recensământului din 1930 efectuat de autoritățile române, fie conform recensământului din 1941 efectuat de noile autorități maghiare.
Armata ungarăurma săpreia controlul în respectivul teritoriu la 15 septembrie 1940. Cu aceastăocazie, Germania nazistăa încheiat și douătratate cu Bucureștiul și Budapesta, prin care se acorda un statut separat și preferențial populației germane din Transilvania.
Urmare a tratativelor cu Bulgaria purtate la Craiova, la 7 septembrie a fost semnat acordul prin care se înregistreazăcesiunea teritorialăa Cadrilaterului, 8000 km pătrați din Dobrogea de sud.
Consecințele Dictatului și anularea sa
Germania nazistăa fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul căa câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României. Cele douățări au aderat la pactul Tripartit în noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situația creatăde Dictatul de la Viena în cartea sa Romania: 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe Series, Oxford University Press, 1994):
Dictatul de la Viena nu numai cănu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit sărezolve problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de toți etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populația teritoriului Transilvaniei De Nord, au rămas în porțiunea primităde Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică. (cifrele variazăușor în funcție de guvernul care le-a furnizat: român sau maghiar)
Guvernul britanic a refuzat sărecunoascădictatul, la fel și S.U.A., conform politicii lor de a nu recunoaște nici un teritoriu ocupat de la începutul războiului.
Dictatul de la Viena a produs o gravăcrizăpoliticăîn România. La 4 septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forțat sădemisioneze, între altele sub presiunea legionarilor. Armata ungarăa intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populația maghiarăa întâmpinat cu entuziasm trupele și a considerat separarea de România ca o eliberare.
Trupele maghiare marsaluiesc in Zalău in ajunul masacrului din Trăznea
Pe teritoriul transilvan cedat, Transilvania de Nord s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacrați de trupele horthyste: Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâșa, Marca, Nușfalău, SĂƒrmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. A fost elaborat un program de maghiarizare a românilor, elaborat de baronul Aczel Ede și însușit de guvernul maghiar. Programul cuprindea expulzarea fruntașilor vieții politice românești, pauperizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, șicanarea românilor sub diverse forme pentru a-i determina săemigreze, etc. Obiectivele urmau săfie realizate prin mijloace oficiale sau prin intermediul organizațiilor paramilitare.
Regele Carol al II-lea, deși se opusese cedărilor teritoriale fărăluptă, a fost declarat vinovat principal la demonstrațiile stradale organizate de Mișcarea Legionară. Sub presiunea reprezentanților lui Hitler la București și a lui Horia Sima, regele l-a numit prin decret regal prim-ministru – cu condiția formării unui guvern de uniune națională- pe generalul Ion Antonescu, iar acesta i-a impus abdicarea (la 6 septembrie 1940). Încalitatea de prim-ministru, Antonescu a contestat Dictatul de la Viena, inclusiv în discuțiile cu Adolf Hitler și Benito Mussolini, dar a obținut de la Hitler – în primăvara anului 1944 – numai o vagăpromisiune de revizuire rămasănefinalizată.
Dupădeclanșarea conflictului sovieto-german, diplomația maghiarăa susținut în cancelariile Puterilor Axei cădiferendul teritorial româno-maghiar cu privire la apartenența Transilvaniei putea fi soluționat prin intermediul despăgubirii României în est, respectiv prin anexarea Transnistriei și Galiției în schimbul renunțării României la pretențiile asupra Transilvaniei de Nord. Înviziunea Budapestei, o atare soluție prezenta avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului maghiar prin strămutarea populației românești în est, pe de altăparte crea premisele reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sf. Ștefan. Diplomația germanăa manifestat receptivitate fațăde aceastăsoluție, funcționarii din ministerul de externe german evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomații români, în repetate rânduri, posibilitatea „despăgubirii„ României prin intermediul anexării unor teritorii din est. Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul român a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar „răspunderea pentru administrarea și exploatarea economicănumai a spațiului dintre Nistru și Bug„.
Deși în marea sa majoritate evreimea din Transilvania de Nord se identifica cu națiunea maghiarăprin limbăși cultură, începând cu 15 mai 1944 ea a fost, aproape în totalitate, deportatăși exterminatăîn lagărele de concentrare de la Auschwitz.
Dupărăsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata românăa participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovieticăa acceptat ca Transilvania de Nord sărevinăRomâniei, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist. Administrația civilăromânăa revenit în Transilvania abia în martie 1945, dupăformarea guvernului condus de Petru Groza.
Îndecursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit săpăstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a rămas fărărezultat, încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul„ de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.
surse: Enciclopedia libera Wikipedia care citeazăurmătoarele
^ Horia Brestoiu – Impact la paralela 45, p. 251
^ Le Figaro, 9 August 1940, NYT, 9 August 1940
^ Puncte Cardinale – aprilie 2006 – Gabriel Constantinescu, Sah la rege (25)
^ Horia Brestoiu – Impact la paralela 45, p. 258
^ Iván T. Berend, Decades of Crisis: Central and Eastern Europe Before World War II, University of California Press, p. 339.
^ „Universul„, 1 septembrie 1940
^ Le Figaro 31 August 1940, 1 Septembrie 1940
^ ibid
^ Comunicat privind cedarea Cadrilaterului
^ Horia Brestoiu – Impact la paralela 45, p. 270
^ Horia Brestoiu – Impact la paralela 45, p. 277
^ Ottmar Trașcă- OCUPAREA ORAȘULUI ODESSA DE CĂTRE ARMATA ROMÂNĂ ȘI MĂSURILE ADOPTATE FAÈšĂ DE POPULAÈšIA EVREIASCĂ, OCTOMBRIE 1941 – MARTIE 1942, p.7
^ SHOAH ÃŽN TRANSILVANIA DE NORD, Ioana Cosman
^ The Anatomy of a Massacre: Sarmas 1944, by Nicholas M. Nagy-Talavera
^ Muzeul memorial al holocaustului din Transilvania de nord, Cronologia evenimentelor
Bibliografie
Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria Românilor între anii 1918–1940.
Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, București, Editura Enciclopedică, 1991.
Olimpiu Matichescu, Opinia publicăinternaționalădespre Dictatul de la Viena, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
AuricăSimion, Dictatul de la Viena, Ed. Dacia, Cluj, 1972.
Marinescu, Aurel Sergiu, ÃŽnainte și dupăDictatul de la Viena, Ed. Vremea, 2000.
Simion, Aurică, De la răscoala lui Horia la Dictatul de la Viena, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Dragomir, Silviu, La Transylvanie avant et apres l’Arbitrage de Vienne.
Marinescu, Aurel Sergiu, O contribuție la Istoria Exilului Românesc
Ioan Scurtu, Istoria Romaniei în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didacticăși Pedagogică, București.
M. Mușat, I. Ardeleanu, „35 de ani de la marile manifestatii populare îndreptate împotriva Dictatului de la Viena”, în „Anale de istorie”, nr. 4/1975.
Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Institutul European, Iași, 1998.
Cornel Grad, Al II-lea Arbitraj de la Viena (30 aug. 1940). Poziția Armatei Române, Ed. Limes, Zalău, 2000.
Idem, Iunie-septembrie 1940: cea mai neagrăvarăa României din secolul XX (partea I), în Limes-Archeus, 2000, 3, nr. 1-2, p. 7-45.
Ibidem (continuare partea a II-a) în Limes, 2000, 3, nr. 3-4, p. 7-45.
Idem, Ultimatumul sovietic și Diktatul de la Viena (30 august 1940) – consecințe politico-diplomatice ale Pactului Ribbentrop-Molotov. ÃŽncercare de analizăcomparată, în AMP, 1992, 16, p. 449-454; Bibliogr. Ist. Rom., VIII, 5930.
Idem, Guvernul român și Diktatul de la Viena, în ActaMP, 1993, 17, p. 241-270 ; Bibliogr. Ist. Rom., VIII, 5929.
Idem, Evacuarea teritoriilor românești cedate în vara anului 1940, în ActaMP, 1995, 19, p. 325-358 (în colab. C.I. Stan și D.E. Goron; Bibliogr. Ist. Rom., IX, 9737.
Idem, Consecințele și învățămintele Diktatului de la Viena, în lumina unor documente inedite: Reclamațiile românești adresate Comisiei de Ofițeri din Cluj, în AMP, 1985, 9, p. 533-573; Bibliogr. Ist. Rom., VIII, 8422.
Idem, Starea de spirit a armatei române în timpul evacuării teritoriului vremelnic cedat prin Diktatul de la Viena, în AMP, 1986, 10, p. 389-405; Bibliogr. Ist. Rom., VIII, 8423.
Adrian Nicolae Petcu (coordonator), Partidul, Securitatea si cultele. 1945-1989, Ed. Nemira, Bucuresti, 2005.
Alessandro Vagnini, German-Italian Commissions in Transylvania 1940-1943. A crucial key Study for Italian Diplomacy, Studia Universitatis Petru Maior, Historia Volume 9, 2009, pp. 165-187.
