Comandantul militar al revoluției maghiare, polonezul Joszef Bem – Murat Pasa
La 9 august 1849, feldmareșalului austriac Julius Jacob von Haynau, în fruntea unei armate de întărire, ridicăasediul de peste 100 de zile al cetății Timișoarei, împrăștiind armata maghiară, al cărei comandant, generalul polonez Józef Bem, căzuse de pe cal provocând degringolada cavaleriei maghiare.
Capitularea trupelor revolutionare maghiare in fata fortei de interventie a armatei tariste
La rezistența eroică împotriva maghiarilor participaseră soldați ai armatei austriece, incluzând români din Banat și Transilvania, dar și populația civilă a orașului, care avea serioase motive sălupte. Efectivele militare ale garnizoanei austriece din cetatea Timișoarei erau de 13.345 oameni, dintre care 4 generali, 188 ofițeri și 13.153 subofițeri și trupă. Din efectivele trupei, aproximativ o treime (4.494 oameni) erau recruți, luați în armatădin împrejurimi cu doar câteva zile înainte de începerea asediului.
Garnizoana austriacă era condusă de feldmareșalul Georg Freiherr von Rukavina (1777-1849), cavaler al Ordinului Maria Tereza și al Ordinului Leopold, participant la războaiele napoleoniene.
Armata maghiară care a atacat cetatea Timișoara a avut în primele zile ale asediului un număr de cca 12.000-15.000 oameni, cu 80 tunuri, majoritatea tunuri de câmp. Numărul asediatorilor a fluctuat pe parcursul ostilitățăilor, în funcție de nevoile comandamentului maghiar. Armata maghiară de asediu a fost alcătuită din trupe regulate și trupe ale gărzilor naționale maghiare. Numărul pieselor de artilerie de care dispunea armata de asediu a crescut pânăl a finalul asediului la 91 piese și s-a diversificat tipul pieselor de artilerie, care a inclus mortiere, tunuri de câmp, obuziere, de diferite calibre și baterii de rachete. La Sânandrei (un sat în apropierea Timișoarei) armata maghiară a avut o turnătorie de tunuri, iar în pădurea de vînătoare din împrejurimile cetății, o fabricăde puști.
Comandantul trupelor maghiare de asediu a fost maiorul grof (titlu nobiliar maghiar) Vécsey Károly, subordonat apoi, din ordinul lui Lajos Kossuth, generalului polonez Bem.
Eșecul asediului Timișoarei a fost, foarte probabil, principala cauză a înfrângerii răscoalei maghiare, astfel că la 13 august 1949, armata lui Bem a capitulat la Șiria (în apropiere de Arad) în fața armatei țariste de intervenție condusă de generalul Ivan Fiodorovici Paschievici. Comandanții trupelor revoluționare maghiare, cu excepția lui Bem (care a fugit din nou, așa cum făcuse și în 1848 la Viena), au fost judecați și executați pentru înaltă trădare, devenind, pentru națiunea maghiară, cei 13 generali martiri.
Cât despre conducătorul militar al revoluționarilor maghiari, polonezul Bem, acesta a fugit în Imperiul Otoman, unde s-a convertit la Islam și a devenit comandant militar, sub numele de Murat Pașa.
Povestea participării lui Bem la revoluția maghiară, inițial anti habsburgică, care s-a îndreptat apoi și împotriva intereselor vitale ale românilor și sașilor din Transilvania, a început la 14 octombrie 1848, când polonezul a preluat la Viena conducerea revoluției. Pe 25 octombrie, în ziua capitulării rebelilor, a fugit în Ungaria.
Guvernul lui Lajos Kossuth i-a încredințat imediat comanda trupelor revoluționare maghiare din Transilvania. Acolo a organizat o armatăde 10.000 de secui, cu care a reușit să înfrângăîn bătălia de la Dej, pe 19 decembrie 1848, trupele feldmareșalului austriac Anton von Puchner. În ciuda înfrângerii sale pe 4 februarie 1849 la VÃzakna (azi Ocna Sibiului), generalul Bem a reușit să cucerească Sibiul și Brașovul, silind trupele austriece să se retragă în Muntenia.
După ce Casa de Habsburg a chemat în ajutor trupele țariste, generalul Bem a fost înfrânt pe 31 iulie 1849 în bătălia de la Albești, lângă Sighișoara. Chemat de Lajos Kossuth să se retragă în Ungaria, a luat parte, pe 9 august 1849, la bătălia de la sud de Timișoara, unde trupele revoluționare maghiare au fost înfrânte.
