Data de 6 Septembrie a anului 1940 reprezintămomentul în care Regatul României cunoaște profunde și radicale transformări statale. Teritorial, Regatul României era fărâmițat, dictatul de la Viena din 30 August 1940 răpind statului român un teritoriu, vatrăstrăbunăa ființei românești.
Dupăacest dictat odios, impus, întregul Regat al României intrăîntr-o crizăpoliticăcare s-ar fi vrut a fi încheiatăodatăcu abdicarea lui Carol al II-lea.
Din păcate, abdicarea lui Carol al II-lea și încheierea dictaturii lui, nu a reprezentat sfârșitul perioadei totalitare pentru Regatul României. România avea săcadăîn mâinile unei noi dictaturi, dictatura personalăa Generalului Ion Antonescu.
Având asigurat sprijinul armatei Germaniei naziste, Antonescu se prezintăla Palat în seara de 4 Septembrie 1940, cerându-i lui Carol al II-lea să-i acorde puteri absolute pentru a guverna țara. Sfătuit de consilierii săi Carol II se învoiește. A doua zi de dimineațăsemneazădecretele prin care suspendăConstituția din 1938, dizolvăParlamentul și acordăputeri nelimitate lui Ion Antonescu. Aceste decrete semnate chiar de el aveau să-i pecetluiascăsoarta și sădeschidăcalea spre instaurarea unei dictaturi militare.
Ion Antonescu îi acordăun ultimatum lui Carol II, în sensul că, dacănu va abdica imediat, viața lui ar fi fost periclitată, iar țara ar fi fost aruncatăîntr-un război civil și ar fi fost nevoităsăfacăfațăocupației de către „o armatăstrăină.” Șeful statului, Carol II, cedeazăacestui ultimatum și în noapte de 5/6 Septembrie 1940 abdică.
La 6 SEPTEMBRIE 1940, REGE DEVINE MIHAI I, ÃŽNCEPÂNDU-ȘI CEA DE-A DOUA DOMNIE. A doua zi, Carol II, tatăl Regelui Mihai I, părăsește țara și ia calea exilului, încheind astfel o domnie care a fost impusădin nevoia de a menține democrația în Regatul Unit al României anului 1930.
Considerându-se unicul stăpân pe viața și destinele țării, Antonescu a luat în considerare, dupăcâte se pare, abolirea Monarhiei.
Nu a acționat în acest sens datorităopoziției partidelor politice importante fațăde aceastădrasticăschimbare structurală. Maniu și Brătianu au salutat plecarea lui Carol II și au făcut apeluri publice pentru menținerea Monarhiei Constituționale. Temător în fața națiunii române, educatăîn respect pentru Monarhie și iubitoare pentru Rege, Generalul Ion Antonescu a hotărât să-și atingătotuși scopurile reducând rolul Regelui la statutul de figurăpur ceremonială, în timp ce el însuși avea săexercite adevărata putere în stat.
Înziua începerii celei de-a doua domnii, MSR Mihai I a emis un decret prin care îi va da Generalului Ion Antonescu depline puteri militare în conducerea statului, dar acest decret conținea o prevedere importantăce a lipsit din decretul similar semnat cu o zi înainte de tatăl său, Carol II: Regele numea Președintele Consiliului de Miniștrii. Diferența dintre cele douădecrete a trecut neobservatăla acea vreme, dar, la 23 August 1944 aceste câteva cuvinte i-au oferit Regelui Mihai I justificarea legalăpentru demiterea Mareșalului Ion Antonescu și numirea unui nou șef al Guvernului.
Ion Antonescu se autoproclamase dictator, (funcție în Imperiul Roman pe care împăratul o putea lua în cazul în care statul era în pericol extern) și nu a așteptat constituirea formalăa Guvernului pentru a remodela politica țării dupăpropriul plac. Ion Antonscu considera practicile democrației românești imperfecte, iar ca bazăa eșecului acestor practici, el considera căse afla, cultivarea „libertății”, care plasa interesele indivizilor deasupra celor ale colectivităților și ale statului.
A propus un Guvern de uniune națională, dar asta doar pentru a putea câștiga timp săse inspire din experiența anumitor membrii ai P.N.Å¢ și P.N.L. De asemnea, împărțirea puterii cu Garda de Fier, proclamarea Statului Național Legionar, a constituit pentru el un expedient inevitabil, dar strict temporar.
Înpolitica externă, Generalul Ion Antonescu a consolidat alianța cu Germania nazistăși a început săpunăbazele noului rol al României într-o Europăsud-esticădominatăde naziști, consolidând legăturile militare și economice cu Germania condusăde Adolf Hitler.
Înurma negocierilor de la mijlocul lunii Septembrie dintre Generalul Ion Antonescu și reprezentanții ÃŽnaltului Comandament German, la 10 Octombrie 1940, au intrat în România primele trupe naziste. Oficial se comunicase căaceste trupe aveau menirea săparticipe la instruirea și reorganizarea Armatei române, dar, de fapt, oficialitățile germane așteptau ca ele să-și îndeplineascămisiunile de a proteja câmpurile petrolifere românești împotriva unui atac al unei terțe puteri și săpregăteascăatât forțele germane, cât și cele românești pentru războiul cu U.R.S.S., dacăaceasta ar fi intervenit.
Odatăcu proclamarea dictaturii militare a lui Ion Antonescu, România pășea în război alături de Germania nazistă, urmând armatele cotropitoare naziste într’un război care avea săînstrăineze țara de vechile ei tradiții și săo secătuiască. Dupătrecerea Nistrului, în Iulie 1941, Ion Antonescu avea sătârascăîntreaga națiune românăspre pierzanie, dictatorul pierzând cel de-al doilea război mondial în alianța făcutăcu naziștii. Consecințele acelui moment se vor răsfrânge asupra întregii națiuni române, Armata Roșie a U.R.S.S.-ului se va răzbuna crunt pentru nelegiuirea dictatorului român de a o ataca pe propriul ei teritoriu, atunci când Ion Antonescu a decis trecerea Nistrului.
Bibliografie:
Keith Hitchins – România, 1866–1947
Cornel F. Seracin
