Capitularea otomanilor din cetatea Timișoarei – Cum a intrat Eugeniu de Savoya în oraș chiar de ziua lui

Posted on Oct 16 2016 - 2:10pm by CFS

Toamna anului 1716 marchează eliberarea cetăţii Timişoarei de sub stăpânirea Imperiului otoman. După cucerire, Imperiul habsburgic va reintegra Banatul în rândul creştinătăţii europene, imperialii aducând în Timişoara modernizarea și progresul specifice acelor timpuri.

 

Eliberarea Timişoarei de sub dominaţia otomană a fost realizată într-un context european deosebit de frământat, context în care marile imperii erau dominate fie de ambiţia stăpânirii unor noi teritorii, fie de teama consolidării unor puteri concurente, fie de ştergerea unor eşecuri care le-au slăbit puterea.
Marele perdant al sfârşitului de secol XVII şi început de secol VXIII, era Imperiul otoman, imperiu care a fost înfrânt de puterile lumii creştine şi obligat să semneze pacea de la Karlowitz din 1699, pace care i-a micşorat teritoriul.

Eugen de Savoia

În acest fel, Imperiul otoman va deveni „marele bolnav” al Europei secolului XVIII, iar problema otomană va fi capul de afiş în politica europeană, aceasta şi datorită faptului că două noi puteri se iveau la orizont pe bătrânul continent, Rusia şi Prusia.

La începutul secolului XVIII se iveşte şi problema succesiunii la tronul Spaniei, fiind bine cunoscut faptul că prin decesul regelui Carol al II-lea s-a stins viţa bărbătească de succesiune la tronul spaniol din dinastia de Habsburg, iar testamentul defunctului rege îl va aduce pe tronul Spaniei, în pofida pretenţiilor Casei de Habsburg, pe nepotul lui Ludovic al XIV-lea. În războiul pentru succesiunea coroane spaniole erau implicate principale puteri europene, inclusiv Imperiul habsburgic.

Villayetul Timisoara si asediul

Vechile imperii ale Europei îşi vedeau ameninţate poziţiile din partea unor concurenţi care începeau să se afirme tot ma mult pe harta politică din acele vremuri, este vorba despre Imperiul ţarilor, Rusia, la răsărit, dar şi de puterea crescândă a Suediei, în nord. Înre Rusia ţarilor şi Suedia va izbucni un conflict sângeros între 1700-1721, război cunoscut în istoriografia universală sub numele de „războiul nordic”.

Imperiul otoman, marele învins de la sfârşitul secolului XVII, nu se putea resemna deloc cu pierderile teritoriale ca urmare a păcii de la Karlowitz, şi va depune eforturi pentru a readuce lucrurile la starea lor iniţială, acest fapt determinând modificări în politica statelor europene.

Încă din anul 1703, la Istanbul, sultanul Mustafa al II-lea a fost înlăturat din scaun, locul lui fiind luat de Ahmed. Tendinţa Porţii otomane de a-şi apăra propriile interese, a adus războiul ruso-otoman, din anul 1710. Otomanii obţin un succes nesperat în faţa armatelor ţariste, victoria musulmanilor de la Stănileşti din 1711 îi va stimula în decizia lor de a relua campania de recucerire teritorială în Europa.

Marele vizir, Silahdir Ali Paşa, credea în capacitatea armatei otomane de a recupera teritoriile pierdute în urma păcii de la Karlowitz şi va reuşi să-l convingă pe noul sultan, Ahmed al III-lea, să reia lupta împotriva Veneţiei în condiţiile în care habsburgii erau angrenaţi în războiul de succesiune spaniol.
Otomanii vor declara război Veneţiei în anul 1715, vor debarca în Peloponez şi vor reuşi să cucerească mai multe insule care se aflau sub stăpânirea Veneţiei. Curtea de la Viena a început să manifeste semne de nelinişte după ce otomanii se apropiaseră de insula Corfu, insulă care odată cucerită, le-ar fi putut înlesni musulmanilor întinderea stăpânirii asupra întregii peninsule italice.

Teama ca Imperiul sultanilor să nu treacă la acţiuni armate care ar fi putut duce la revenirea sub stăpânirea musulmană a teritoriilor pierdute prin pacea din 1699, a deterimnat Curtea de la Viena să se pregătească de război împotriva Imperiului otoman. Împăratul Imperiului habsburgic, Carol al VI-lea, va coaliza întreaga lume creştină împotriva pericolului otoman, toate armele sale îndreptându-se spre musulmanii declaraţi duşmani ereditari ai creştinătăţii.

Consiliul Aulic de Război de la Viena a format o armată de peste 125.000 de soldaţi, iar pregătirea ei consistentă pentru războiul anti-otoman, i-a adus împăratului Carol al VI-lea speranţa unui deznodământ fericit pentru întreaga lume creştină.

Bătălia decisivă împotriva Imperiului otoman se va da la 5 august 1716, armata Imperiului habsburgic condusă de Prinţul Eugeniu de Savoya va învinge cei 30.000 de otomani la Petrovaradin, locul în care armatele creştine îşi aveau amplasată tabăra.

Această victorie este decisivă pentru Eugeniu de Savoya, comandantul corpului armatei creştine va decide atunci să pornească la cucerirea cetăţii Timişoarei, cetate deţinută de Imperiul otoman începând din iulie 1552.

În acele vremuri, Cetatea Timişoarei se afla situată pe un teren mlăştinos şi era înconjurată de apele revărsate ale Begheiului, care formau o mulţime de insule mici. Timişoara era o cetate bine fortificată şi avea pe atunci 3 sectoare deosebite: oraşul, castelul şi Palanca. Ultima era o suburbie cu mai mulţi locuitori decât întreaga Timişoară la un loc, fiind un loc întărit, prevăzut cu un şanţ săpat după obiceiul otomanilor şi căptuşit cu zid de cărămidă. Oraşul avea fortificaţii construite ceva mai regulat.

El deţinea în exterior întărituri bune, aşa cum era şi şanţul din Palanca, numai că erau prevăzute de jur împrejur cu piloni puternici de stejar îngropaţi adânc în pământ, groşi de 15-18 ţoli. Pilonii erau înalţi de peste 7 metri, constituind o excelentă palisadă.

Castelul era întărit aproape în acelaşi mod şi era situat în spatele oraşului, având ca val de apărare o mică palancă.

Trupele Imperiului habsburgic se vor regrupa pentru a porni la cucerirea şi ocuparea Timişoarei. De la Petruvaradin, trupele imperiale s-au deplasat în lungul valului roman, peste câmpia de la Zenta, unde au trecut Tisa, iar la 28 august şi-au stabilit tabăra la Beregsău, în apropierea Timişoarei.

Pentru a se asigura de victorie, imperialii au suplimentat efectivele militare pentru cucerirea cetăţii Banatului, aducând pentru reuşita sigură, trupe din alte zone. La 21 august, în apropierea Timişoarei a ajuns un corp de armată format din 14 escadroane, de la Arad, pus sub comanda generalului Rothenhan. La 21 septembrie, un alt corp de armată, format din 4 batalioane de infanterie şi 14 escadroane de cavalerie, sub comanda generalului Steinville, a venit de la Aba-Iulia şi Deva.

Comandantul armatei imperiale era Prinţul Eugeniu de Savoya, conducător care cunoştea bine condiţiile deosebit de grele ale trenului de luptă, dar şi măsurile care se impuneau a fi luate pentru a înlesni apropierea victoriei. Eugeniu de Savoy avea în subordinea sa, 58 de batalioane şi 211 escadroane, iar după ce va eşua în câteva atacuri, ia hotărârea să realizeze o blocadă prin închiderea tuturor căilor de acces spre cetate.

Planul lui Eugeniu de Savoya prevedea construirea mai multor tranşee şi şanţuri de comunicaţie în vederea creării de condiţii favorabile trupelor imperiale de a se apropia cât mai mult de zidurile cetăţii. Toate aceste activităţi vor fi executate în contact nemijlocit cu inamicul, care a avut mai multe tentative de a străpunge blocada imperialilor.

La 1 şi 2 septembrie, 3.000 de soldaţi sub comanda generalului Würtenberg au început lucrul la tranşeele de apropiere. Focul deschis de otomani stânjenea executarea lucrărilor şi a ucis un căpitan, 9 soldaţi, 60 de soldaţi imperiali fiind răniţi. În 3 septembrie nu s-a putut lucra prea mult din cauza ploii, dar au fost înregistraţi 4 morţi şi 32 de răniţi. În ziua de 8 septembrie s-a lucrat la şanţul de apropiere, ajungându-se până la 6-7 paşi de şanţul palisadei.În acea zi a fost rănit mortal maiorul de geniu Hochenfeld.

În noaptea de 9 septembrie trupele otomane au sfidat tragerile artileriei imperialilor şi au ieşit din cetate executând un atac asupra inamicului. A fost un atac impersionant, soldaţii otomani ţinând în mâna stângă o făclie, iar în cea dreaptă, sabia.

Atacul a eşuat deoarece făcliile au fost un bun reper pentru trăgătorii imperiali. În ziua de 10 septembrie s-a continuat lucrul, dar imperialii au fost întrerupţi de tentativa otomanilor de a realiza o nouă breşă în cercul ce forma blocada. Încercarea otomanilor a fost zadarincă, Regimentul de dragoni Schänbonv va împiedica străpungerea blocadei.

În 17 septembrie, artileria a executat un foc masiv asupra palisadelor, iar numărul pieselor de artilerie a crescut prin aducerea unor tunuri de la Essck. În acea zi, garnizoana asediată a fost somată se se predea, dar paşa, comandantul cetăţii, a răspuns că nu poate să facă asta pentru că ar păta onoarea sultanului său.

Atacul imperialilor a continuat şi în zilele următoare, dar în 23 septembrie, trupele otomane din mai multe unităţi de infanterie şi cavalerie, cu sprijinul focului de artilerie, au încercat să străpungă încercuirea imperialilor. Acţiunea otomană va eşua şi de această dată, trupele otomane fiind obligate să se retragă.

Luptele pentru cucerirea cetăţii Timişoarei au continuat cu multă înverşunare din partea armatelor imperiale, acestea ajungând încetul cu încetul tot mai aproape de victorie asupra musulmanilor. Pentru 11 octombrie, Prinţul de Beveren şi generalii Leimbruck şi Langler îşi propun să concentreze loviturile a 43 de tunuri pentru a face o breşă în zidurile cetăţii şi să neutralizeze artileria grea de pe ziduri.

La 11 octombrie imperialii declanşează un bombardament cumplit spre poziţiile otomane, inamicii mulţumindu-se să replice anemic, bateriile lor fiind distruse de tirul de bombardamente de până atunci. Focul de artilerie nu a încetat nici noaptea şi s-a intensificat în zorii zilei de 12 octombrie.

La 12 octombrie 1716, pe la orele 11:30, un steag alb era ridicat pe zidul cetăţii Timişoarei. Era semnalul capitulării oastei otomane. Armatele Imperiului habsburgic puneau stăpânire peste cetatea Timişoarei, după ce aceasta s-a aflat timp de peste un secol sub ocupaţia musulmană.

Imediat după capitulare, Prinţul Eugeniu de Savoya va linişti pe beilerbei, susţinând că nu va proceda ca şi otomani, în 1552, care încălcându-şi cuvântul, i-au măcelărit pe oştenii creştini ce capitulaseră.

Dorind să arate voinţă şi corectitudine, Prinţul Eugeniu de Savoya a ordonat ca porţile cetăţii să fie păzite împreună, de un număr egal de oşteni imperiali şi otomani. Trupele şi locuitorii otomani ai Timişoarei au fost concentraţi în cartierul Palanca Mică, de aici părăsind, peste câteva zile, teritoriul cetăţii pierdute.

Foştii ocupanţi otomani vor redacta un act în 10 puncte, act prin care cer imperialilor condiţii pentru părăsirea teritoriului pe care s-au aflat până atunci. Iată întregul conţinut al actului:
1. Efectivele existente în cetate au libertatea de a o părăsi fără a se ţine seama de naţionalitatea lor.Transfugii vor fi predaţi imperialilor.
2. Soldaţilor le este permisă părăsirea cetăţii cu armamentul individual.
3. Trupele otomane vor primi 1.000 căruţe pentru transportul avutului lor.
4. Efectivelor otomane li se asigură hrana necesară (prin cumpărarea la un preţ mic de la locuitorii satelor prin care vor trece N.N.).
5. Se asigură marşul lor în deplină siguranţă.
6. Trupele vor lua muniţie doar pentru câteva focuri.
7. Evreii pot rămane în oraş, asigurându-li-se libertatea comerţului.
8. Curuţii au deplina libertate să meargă unde vor.
9. Se asigură vânzarea liberă a avutului celor asediaţi.
10. Punctele capitulării vor fi respectate cu stricteţe.

Aproape toate condiţiile puse de otomani vor fi îndeplinite, iar la 13 octombrie 1716 se va semna la Timişoara, în cortul Prinţului Eugeniu de Savoya, acest act ca find actul de capitulare.

La 17 octombrie 1716, otomanii părăsesc definitiv Timişoara, iar primul lor popas, în drumul spre Belgrad, îl vor face la Şag. Victoria imperialilor a fost sărbătorită, în data de 17 octombrie, printr-un Te Deum în cortul lui Eugeniu de Savoia, unde s-au aprins lumînări.

La 18 octombrie, în ziua când împlinea 53 de ani, Eugeniu de Savoya intră în Timișoara.

La 21 octombrie, de la Timişoara, Prinţul de Savoya se adresează direct împăratului, exprimându-şi ideea că doreşte organizarea Banatului atât în folosul Casei Imperiale „dar şi spre binele celor guvernaţi.”

Veşti despre pierderea Timişoarei avem şi din partea cronicarilor otomani. Iată ce relatează cronicarul otoman, Mehmed Raşid, referitor la importanţa strategică a Timişoarei: „o astfel de cetate întărită, care era digul graniţelor islamice şi lacătul Ţării Româneşti şi al Moldovei, precum şi al altor ţinuturi aflate pe partea cealaltă a Dunării, a intrat în mâna ghiaurilor din cauza delăsării şi nepăsării apărtorilor, deşi avea în ea încă nenumărate cete de oşti şi, chiar dacă asediul ar fi durat timp de 4–5 ani, tot ar fi avut cantităţi suficiente de zaherea, muniţii şi arme de luptă… Sultanul a ascuns populaţiei timp de 15–20 de zile căderea acestei cetăţi, dar pană la urmă a trebuit să anunţe trista veste”. Un alt cronicar otoman Silahdar Fândâklî Mehmed aga scrie astfel despre asediul Timişoarei: „…a asediat cetatea Timişoara din patru părţi şi a împrejmuit-o cu un şanţ mare şi şarampoaie… aproape 100/000 din raialele Timişoarei; bătrâni neputincioşi la lucru, femei cu copii, cu avuţii, cu îmbrăcămintea şi animalele lor, şi-a ales dintre raialele sale ghiaure 30.000 de oameni puternici potriviţi pentru război; le-a pus pe cap şepci şi în mâini săbii, pe unii i-a aşezat la întărituri, iar pe alţii i-a însărcinat să taie tufişuri şi lemne spre a le aşterne peste şanţurile cetăţii; după ce au cărat pământ pentru astuparea acestora, au trecut peste ele tunurile, luptând zi şi noapte…”

Astfel se încheie ocupaţia Imperiului sultanilor asupra Timişoarei, oraşul bănăţean intrând, odată cu luarea lui în stăpânire de către armatele Imperiului habsburgic, într-o nouă etapă, într-o etapă superioară de civilizaţie şi dezvoltare, Curtea de la Viena îngrijindu-se ca Timişoara să fie aşezată între cetăţile de frunte ale Imperiului, acordându-i în anul 1781statutul privilegiat de “Oraş liber regesc” şi multe alte privilegii de care puţine cetăţi ale Imperiului aveau să se bucure.

Eliberarea Timişoarei de sub stăpânirea Imperiului otoman, se încadreză aşadar, în războiul purtat de Imperiul otoman împotriva Veneţiei şi Imperiului habsburgic, război care a izbucnit ca urmare a încercării de refacere teritorială a otomanilor, după ce coaliţia creştină a impus Imperiului sultanilor numeroase pierderi teritoriale prin pacea de la Karlowitz, în 1699. Războiul început de otomani în 1715 prin atacarea Veneţiei le va aduce şi pierderea Timişoarei, Curtea de la Viena reuşind să cucerească de sub stăpânirea musulmană şi Belgradul, în 1717, cetate importantă în apărarea occidentului creştin. Războiul început în 1715 avea să se încheie în 1718, odată cu pacea de la Passarowitz, 21 iulie, pace prin care Imperiul otoman va pierde Banatul Timişean, dar şi alte teritorii, acestea trecând sub ocupaţia Casei de Habsburg.

Cornel Florin Seracin

Bibliografie:
Francesco Griselini – Încercare de istorie politică şi natural a Banatului Timişoarei, Editura Facla, 1984, Timişoara.
Ioan Haţeganu – Prin Timişoara de odinioară, Editura Artpress, 2006, Timişoara.

Comments

comments

About the Author