Toatăfloarea nobilimii maghiare și transilvane, nimicităîn bătălia de la Posada

Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Å¢ara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Aceastăbătălie este consideratăactul de naștere al primului stat românesc medieval – Valahia (Èšara Românească).

Bătălia de la Posada (1330)
Regatul Ungariei	Comandant: Carol Robert de Anjou Forțe: 30.000 Pierderi: Aproape 30.000	9 – 12 noiembrie 1330 Undeva în zona muntoasădintre Å¢ara Româneascăși Ungaria/Transilvania	Comandant: Basarab I Forțe: Pânăîn 10.000 Pierderi: Minime	Å¢ara Românească
		Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz
Rezultat: Victorie a forțelor române

 

Izvoare istorice

Bătălia a fost menționatăîn mai multe cronici: cea pictatăde la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan DÅ‚ugosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia mai este pomenităși în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.

Întoate aceste izvoare nu este menționat niciodatăcuvântul „posadă„, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, douădintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei„, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar căbătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită[locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari„. Denumirea de „Bătălia de la Posada„ a fost introdusăși încetățenităîn istoriografia româneascăde către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera căbătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului„.

Desfășurarea evenimentelor

În1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat sămai plăteascătributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), săîntreprindăo expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.

Carol Robert de Anjou și-a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timișoara în fruntea unei armate însemnate. Inițial a ocupat Banatul de Severin și cetatea Severinului, dupăcare a început săstrăbatăOltenia, pustiităîn prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeș. Datorităacestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea încăde la intrarea în Å¢ara Românească. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustratăși într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o propunere de pace.

Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului și îi trimitea unui fiu la curtea ungarăca garanție, „numai văîntoarceți în pace și văferiți de primejdii, căde veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta și a răspuns cu aroganțăcăBasarab este păstorul tuturor oilor sale și căîl va scoate de barbădin vizuina lui. Încele din urmă, armata maghiarăa ajuns la Curtea de Argeș, pustiităîn prealabil, și o incendiază.

Relatările ungurești povestesc despre un armistițiu încheiat între cele douăpărți beligerante, cu condiția ca românii săconducăarmata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. A. D. Xenopol se îndoiește de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea armatei regale.

Inamicul a fost atras într-o vale îngustăși prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat douăatacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

Dupălupta de 4 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. S-a reîntors către patrie tot prin Timișoara.

Printre victime, alături de numeroși nobili, s-au numărat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuți regele recunoscând, doi ani mai târziu, căîn urma bătăliei „s-au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc„.

Un document maghiar din 1351 menționeazăcăîn ajutorul românilor au venit și cete de tătari („păgânii vecini„). Unii istorici considerăaceastămărturie ca fiind falsă, menităa spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel săpoatăfi explicatămai ușor înfrângerea ungurilor. Tot în sprijinul lui Basarab se pare căau venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronicăsăsească, menționeazăfaptul căîn timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecințe

Înurma victoriei, Basarab I a obținut nu numai o pradăînsemnată, dar a reușit săconsfințeascăindependența Å¢ării Românești, astfel luând naștere un nou stat feudal independent pe harta Europei.

Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia dupămoartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după1345. În1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.

Localizarea în teren a bătăliei

Localizarea bătăliei nu a fost stabilităpânăastăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Å¢ara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logicăca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranțăcăîntr-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Izvoarele istorice oferăpuține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictatăde la Viena menționeazădoar „o cale oarecare„ (quondam via), între „locuri strâmte„ (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele douăminiaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fărălegăturăcu realitatea geograficăromânească. Înneconcordanțăcu aceastărelatare, documentele emise de curtea maghiară, precum și cronica teutonăa lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

Înzona Mehadiei

Primul care a enunțat aceastăipoteză, fărăa-i aduce însăargumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera călupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]„.

Constantin Rezachevici menționeazăcă„drumul sării„, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuitădintre Ungaria și Å¢ara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit săaleagăla întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. Încontinuare oferăcâteva și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menționeazăcăbătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor„ (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 călupta avusese loc „la ieșirea noastrăde acolo„ (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Å¢ara Românească).

Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu — ambii participanți la bătălie — în care menționa călupta s-a purtat „când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Å¢ara Româneascăde către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastrănesocotire și a sfintei coroane„. Singurul teritoriu de granițăal coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de vasalitate la 1324. Plecând de la aceastăconcluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

Înzona Å¢ara Loviștei – Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru aceastăzonăa fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:

1. armata ungarăse retrăgea pe ascuns, ca fugari
2. prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar
3. acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Å¢ara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea săpoarte bătălia mereu amânatăde Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată). Constantin Rezachevici se îndoiește însăde acest lucru, deoarece oastea maghiarăavea obiceiul săpoarte provizii în campaniile sale și considerămotivul drept pretext pentru a ascunde adevărarele cauze ale înfrângerii.

Constantin Rezachevici menționeazăîn plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În1324 avusese loc un conflict sângeros între cele douăpărți, din cauza nesupunerii sibienilor. Pânăla moartea regelui maghiar relațiile dintre cele douăpărți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronicăsăsească(Chronica antiqua) menționeazăfaptul căîn timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilăipoteza retragerii către Sibiu.

ÃŽntr-o diplomădin 11 noiembrie 1336 datăde rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatatăprimejdia de la acea datăa drumului de pe Valea Oltului:

Înperspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s-a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

Înpasul Rucăr-Bran

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera căbătălia a fost purtată„în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului„.

Pe Valea Prahovei

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivatăîn principal de trei argumente, în opinia cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.

Înprimul rând, considerăcăpresupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit săse petreacăastfel încât lui Basarab să-i fie cât mai ușor săîi scoatădin țara sa, o datăcu încetarea ostilităților.

Înal doilea rând, menționeazărelatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 – 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra – Călărași – Valea Prahovei – Å¢ara Bârsei – Pasul Oituz – Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fărăpricinărăzboi împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o micăsuităabia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la douăzile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți„. Cercetătorul considerăcăeste vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi„, aflat în Posada Prahovei și refăcut de către Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de douăzile călare fațăde Sibiu.

Nu în ultimul rând, într-o diplomădin 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele menționeazăcum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptăa zidului de dușmani și luând-o la picior prin spărtura făcutădin bătălia venităfărăveste… aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă„. Aceastădirecție a deplasării regelui dupăscăpare a fost interpretatăde către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rutăde ieșire din Muntenia.

Înfinal, Florian-Nicu Smărăndescu lanseazăși o ipotezăa interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatatăprinderea oștenilor „ca peștii în vârșă„, într-un defileu „ca o corabie strâmtă„, unde se izbeau unii de alții „cum se clatinătrestiile în vânt„. Asemenea descriere — considerăcercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

 

Bibliografie

• Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, București, 1975.
• Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin…, în „Magazin istoric„, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51 – 54.
• Florin-Nicu Smărăndescu, … sau pe Valea Prahovei?, în „Magazin istoric„, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55 – 56.

Comments

comments