Sâmbătă, 24 ianuarie 1859, a treia ședințăa Adunării elective se deschide sub președinția mitropolitului Nifon Sevastos. Vasile Boerescu este prezent și cere președintelui ședințăsecretă, ședințăîn care face din nou propunerea din noaptea de 24 ianuarie. Încuvântul său, Boierescu aratăcăpricina dezbinării stăîn faptul căfiecare tabărăvrea să-și impunăcandidatul la domnie și de aici discordie și anarhie care fac bine doar inamicului aflat „la porțile noastre„. Boerescu solicitătuturor unitate asupra principiului Unirii, dar „și asupra persoanei ce reprezintăacest principiu„.
„Aceastăpersoanăeste Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Săne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta… și conștiința noastrăva fi împăcată, căne-am împlinit… o datorie sfântă.„
Dupăînăbușirea mișcării reformatoare ce a avut loc în anul 1848-1849 în statele românești, Principatele române au rămas sub ocupația puterii suzerane, Imperiul otoman, și a puterii protectoare, Rusia țaristă.
Liderii mișcării revoluționare au fost exilați, fiind obligați săse adăposteascăla curțile Europei apusene, acolo unde au deprins odată, ideile înnoitoare de care au dorit săse bucure și în patria lor. Unul din liderii eroicului an 1848, Ion Ghica, explica în martie 1850 de ce unirea Å¢ărilor române nu a fost clar și hotărât introdusăîn programele mișcării revoluționare de la 1848-1849: „Mai întâi, împrejurările și absolutismul stupid al guvernului cezaro-crăiesc și al prinților (Sturdza și Bibescu) nu erta a dezbate acestăchestiune și a ajunge opinia publicăla un rezultat. Deosebit de aceasta, ar fi fost poate primejdios pentru români a proclama principiul de unire între dânșii, la o epocă, când amândouăimperiile (habsburgic și otoman) de care atârna cea mai mare parte a lor erau încăputernice.„
Departe de țara lor, liderii mișcării revoluționare se vor găsi tot timpul în comuniune de gând și faptă, pregătind acum terenul pentru întemeierea statului național român.
Așteptarea românilor nu a fost în zadar. Contextul internațional din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, avea săaducălibertate românilor pe o perioadăde aproape 90 de ani.
Odatăcu izbucnirea războiului Crimeei, emigranții români au elaborat un proiect de alcătuire a unui corp de voluntari români, care sălupte împotriva rușilor, alături de forțele otomane. Proiectul avea o semnificație mai mult politică, diplomatică, decât militară, urmărind săatragăatenția opiniei publice europene asupra cerințelor și drepturilor poporului român, săreaducăîn atenția diplomației europene problema românească.
Debarcarea trupelor anglo-franco-otomano-sarde în Crimeea și lungul asediu al Sevastopolului, au scos în evidența opiniei publice europene șubrezenia admnistrației militare țariste, creându-se pentru aproape un secol, mitul invincibilității puterilor maritime fațăde puterea terestrăa Rusiei țariste, aceasta aducând triumful modelelor occidentale, liberale, constituționale și parlamentare, în toate țările din centrul și sud-estul Europei.
Pentru Principatele române, războiul Crimeei (1853-1856), și prevederile Congresului de pace de la Paris au pus bazele descătușării de interesele influențe orientale, și au adus o epocăde relativăfericire, libertate, culturăși prosperitate, unicăîn zdruncinata lor istorie.
La acest climat favorabil, creat în conștiința publicăeuropeană, s-a adăugat prin înfrângerea Rusiei țariste în războiul Crimeei și o conjuncturăinternaționalăprielnicăschimbării statutului internațional și organizării interne a Principatelor române.
La Congresul de pace ce a precedat războiului Crimeei, Congres început la 25 februarie 1856, marile puteri ale vremii aduc în discuție problema unirii Principatelor române, o situeazăîn centrul diplomației continentale și fac din ea o chestiune importantăa echilibrului european.
Din primele ședințe ale acestui Congres, ministrul de externe al Franței, contele Colona Walewski, sfătuit cu împăratul francez Napoleon al III-lea, dar și influențat de abila propagandăa elitei emigranților români și a devotaților lor filoromâni, a propus ca săfie suprimat protectoratul țarist asupra celor douăPrincipate române, urmând ca acestea săse uneascăsub conducerea unui prinț de altăobârșie decât cea romînă, iar succesiunea la tron săfie una ereditară.
Cea mai mare parte a reprezentanților marilor puteri întrunite în Congresul de la Paris se vor declara de acord cu Unirea Principatelor române, fiecare putere urmărindu-și prin acest acord, propriul interes: Prusia și Sardinia, doreau săslăbeascăImperiul habsburgic, principalul obstacol al realizării unității naționale a germanilor și italienilor; Rusia a urmărit săiasădin izolarea politicăîn care a ajuns în urma înfrângerii din războiul Crimeei, iar prin susținerea propunerilor Franței a urmărit săspargăcoaliția puterilor aliate în cursul războiului; Regatul Unit al Marii Britanii s-a declarat inițaial de acord cu propunerea Franței privind Unirea Principatelor, apoi va adopta o poziție oscilantă, optând pentru sprijinirea Imperiului otoman în vederea păstrării avantajelor proprii, aderând la unire abia în urma acordului de la Osburne, încheiat cu Franța.
Imperiul otoman nu primește unirea Principatelor, considerând statul român unificat, un prim pas al lui spre independență, și începutul destrămării puterii sultanilor.
Imperiul habsburgic se opune unirii, văzând în aceasta un factor stimulator pentru mișcarea naționalăa românilor din Transilvania, ca un factor de polarizare a luptei românilor din toate provinciile, ca un element ce urma săducăla slăbirea puterii habsburgilor.
Înurma Congresului de la Paris din 1856, Principatele române beneficiau de protecția colectivăa marilor puteri, interzicându-se intervenția vreuneia din ele de una singurăîn treburile politice ale Principatelor.
Suzeranitatea otomanăasupra Principatelor se va păstra. Pentru căcele douăputeri ostile unirii, au motivat călocuitorii Principatelor nu doresc unirea, s-a hotărât constituirea unor adunări ad-hoc compuse din locuitori ai celor douăPrincipate, aceștia urmând sădecidăîn fața mai marilor Europei dacăsunt pentru unire. Înaceastăsituație prima datăîn istoria europeanăse hotărăște pronunțarea liberăa unui popor asupra propriei soarte, poporul român fiind primul popor din omenire căruia i se permite săfacăun astfel de experiment.
Adunările ad-hoc și hotărârile lor.
ÎnPrincipatele Române se vor constitui douăcurente politice, unul pro unionist, de orientare liberală, iar celălalt anti unionist, de orientare conservatoare. Mișcarea favorabilăunirii a început săia amploare tot mai mare, în rândurile ei numărându-se alături de mai vechii seniori, numeroși tineri.
Mișcarea unionistăintrăîntr-o nouăfazăîn anii 1856-1857, odatăcu adoptarea tratatului de la Paris prin care s-a prevăzut convocarea adunărilor ad-hoc, adunări cu caracter consultativ menite sădesfășoare o activitate limitatăîn timp și care aveau misiunea săraporteze Comisiei europene dacăse pronunțăsau nu pentru unirea celor douăPrincipate.
Înluna mai 1856, se întemeiazăla Iași, „Societatea unirii„, apoi Comitetul Central și Comitetul Electoral al Unirii, care vor dirija activitatea comitetelor unioniste județene, și vor asigura un caracter organizat mișcării unioniste.
ÎnÅ¢ara românească, mișcarea unionistăa fost condusăde Comitetul Central de acțiune. Se pun astfel bazele în ambele Principate, partidei naționale, care deși eterogenăsocial, a îndrumat întreaga luptăunionistă.
Înprimele luni ale anului 1857, se înființeazăComitetul Central al Unirii, care va coordona mișcarea unionistăîn ambele Principate. Prin ziarele vremii, „Steaua Dunării„, „Concordia„, „Timpul„, s-a popularizat programul unionist, fiind stabilite 6 deziderate esențiale: 1. autonomia Principatelor, 2. neutralitatea, 3. unirea 4. prinț dintr-o dinastie europeană, 5. guvern reprezentativ, 6. adunare generalăcare săîntruchipeze voința tuturor categoriilor sociale.
Au fost difuzate în popor și principiile fundamentale ce urmeazăsăstea la baza organizării statului național: respectul dreptului de proprietate, egalitate în fața legilor, libertate individuală, libertatea muncii țăranilor.
Partida unionistădin Moldova avea săîntâmpine greutăți la alegerile pentru contituirea adunării ad-hoc. Puterile opuse unirii își exercitau voința de a împiedica realizarea unirii. Astfel, caimacanii numiți de Poarta otomanăvor falsifica alegerile pentru formarea adunării ad-hoc din Moldova, făcând în acest fel jocurile otomanilor și habsburgilor. Falsificarea alegerilor din iulie 1857 l-a determinat pe viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza sădemisioneze din funcția de pârcălab de Galați, aceasta producând un puternic răsunet în întreaga Europă.
Situația Principatelor devine una tensionată, puterile europene, temându-se sănu izbucneascăo revoltăde amploare aici, se vor grăbi săgăseascăo soluție de împăcare. Înaugust 1857, împăratul Napoleon al III-lea și regina Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii se vor întâlni sădiscute problema Principatelor la Osburne, aici ajungându-se la un compromis. Suveranii ambelor state se vor pronunța pentru anularea alegerilor trucate din Principatul Moldovei, dar Napoleon al III-lea este nevoit sărenunțe la principiul unirii depline, limitându-se la cerința ca Principatele săfie prevăzute cu „instituții organice similare„ și cu „un sistem comun în ceea ce privește toate chestiunile de ordin civil și militar„.
Din ordinul ministrului otoman, Ali Pașa, caimacamul Vogoridi va anula alegerile trucate din Moldova și va organiza un nou scrutin pentru componența adunării ad-hoc. Noile alegeri au loc în 29 august 1857, candidații unioniști obținând victoria, fiind aleși în majoritatea acestei adunări consultative.
Adunările ad-hoc aveau în componența lor reprezentanții tuturor categoriilor sociale. Adunarea ad-hoc din Moldova își începe lucrările în septembrie 1857. Dupăcea de-a 31 ședințăavutăloc în 21 decembrie 1857, Adunarea consultativăa Moldovei se pronunțăclar pentru înfăptuirea unirii.
Componența Adunării ad-hoc din Å¢ara româneascăeste votatăfărăprobleme, Partida unionistăcâștigând clar și aici. Prima ședințăa adunării consultative are loc în 30 septembrie 1857, în sala ședințelor de la Mitropolie. Dupăcea de-a 21 ședință, ultima, având loc pe 10 decembrie 1857, se decide realizarea unirii celor douăPrincipate.
Înianuarie 1858, hotărârile lor au fost comunicate Comisiei europene, aceasta luând cunoștiințăde cele decise în ședințele Adunărilor ad-hoc. Înurma celor comunicate se vor prezenta firmanele de închidere a celor douăAdunări consultative, considerate a fi primul Parlament național-democratic din Principatele române.
Puterile ce se opuneau unirii Principatelor române nu au contenit săîși exprime nemulțumirea fațăde deciziile Adunărilor ad-hoc. Înpresa europeană, au apărut referiri la Adunările ad-hoc, referiri în care acestea erau considerate a fi „republican-democrate, socialiste și comuniste chiar„.
La Constantinopol un corespondent de presăa cărui relatare a fost reprodusăîn noiembrie 1857 în ziarul „Messager du Midi„, se arată: „Scânteia plecatădin Principate ar putea săaprindăun nou război care, de aceastădată, ar fi un război al naționalităților, în care Turcia, cu siguranță, nu s-ar simți bine în fața a 10 milioane de creștini, pe care-i ține sub stăpânire în Europa.„
O ultimăîntrunire a puterilor europene pentru a decide situația Principatelor, va avea loc în august 1858 la Paris, acolo unde se va elabora Constituția pentru organizarea defiitivăa celor douăPrincipate române.
Aceastălege fundamentalăcuprindea 30 de articole și nu prevedea unirea deplină, ci doar o unire parțială, sub forma unei organizări federative a Principatelor. Numele noului stat se va stabili ca fiind Principatele-Unite ale Moldovei și Valahiei, unele articole permițând interpretări în alegerea domnitorului.
Înurma acestui moment, Vasile Boierescu, fondatorul ziarului „Naționalul„, spunea: „Europa ne-a ajutat, rămâne a ne ajuta noi înșine. Puterile europene ne-au dat garanția lor, depinde de noi dacăștim sărealizăm Unirea.„
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
Primul domnitor al Pricipatelor române, Alexandru Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie moldoveanădin părțile Fălciului, dupătată, iar dupămamăîi sunt recunoscute origini greco-italiene. Se naște la 20 martie 1820, la Bârlad. Educația o începe la pensionul francez al lui Victor Cuenin, la Iași, și o încheie la Paris unde își obține bacalaureatul în litere.
Alexandru Ioan Cuza a participat activ la mișcarea revoluționarăde la 1848-1849, fiind în primele rânduri.
Prin voința majorității componenților Adunării elective din Principatul Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales „domnitorul stăpânitor„ al Moldovei, suindu-se pe tron cu numele de Alexandru Ioan I.
ÎnPrincipatul Valahiei, situația era mai complicată, aflându-se între rezultatul unor alegeri dirijate de o Căimăcămie potrivnicăunirii, aservităotomanilor, și între iminența deschiderii Adunării elective. Înajunul deschiderii Adunării elective din Valahia, niciuna din gruprile liberale nu-și stabilise candidatul definitiv la domnie.
Lucrările Adunării elective de la București se vor desfășura atât sub presuiunea manevrelor retrograde ale caimacamilor, cât și sub impulsul maselor populare, venite în București săovaționeze rezultatul alegerilor. Disputele din Adunarea electivăau fost aspre. Partida liberalăavea de dus o luptăgrea împotriva conservatorilor, dar cu o tacticăbine pusăla punct avea să-și impunăpunctul de vedere.
Înnoaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii coaliției național-liberale vor ține o întrunire într-o salăa hotelului „Concordia„ din București. La aceastăîntrunire, Vasile Boerescu, neutru în aceastădispută, sfătuit de diplomația franceză, propune candidatura lui VodăCuza.
ÃŽntreaga coaliție național-liberalăîși va însuși aceastăpropunere și decide ca la ședința Adunării elective de a doua zi săvoteze în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza.
Se păstreazătotul secret, singurul care va fi informat despre hotărâre va fi generalul Vlădoianu, comandantul armatei Principatului Valahiei.
Sâmbătă, 24 ianuarie 1859, a treia ședințăa Adunării elective se deschide sub președinția mitropolitului Nifon Sevastos. Vasile Boerescu este prezent și cere președintelui ședințăsecretă, ședințăîn care face din nou propunerea din noaptea de 24 ianuarie. Încuvântul său, Boierescu aratăcăpricina dezbinării stăîn faptul căfiecare tabărăvrea să-și impunăcandidatul la domnie și de aici discordie și anarhie care fac bine doar inamicului aflat „la porțile noastre„. Boerescu solicitătuturor unitate asupra principiului Unirii, dar „și asupra persoanei ce reprezintăacest principiu„.
„Aceastăpersoanăeste Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Săne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta… și conștiința noastrăva fi împăcată, căne-am împlinit… o datorie sfântă.„
Aceastăluare de cuvând a produs o puternicăimpresie asupra celor prezenți, iar un reprezentant al majorității, doctorul Arsachi, aprobăpropunerea și cităprecedentul Suediei și Norvegiei, care aveau unul și același suveran.
Înfinal, se procedează, prin apel nominal și vot secret, la alegerea domnitorului. Fiecare deputat este chemat în ordine alfabetică, sărutăEvanghelia și Crucea, pronunțăcuvântul „jur„, dupăcare primește buletinul spre a-și înscrie numele celui ales la tronul Principatelor-Unite. La numărarea voturilor, Alexandru Ioan Cuza întrunește majoritatea, iar președintele Adunării elective proclamăales domnitor al Valahiei, pe Alexandru Ioan I, domnitorul Moldovei.
La aceastăproclamare, „toatăAdunarea se ridicăși sala răsunăde aplauze și strigăte de trei ori repetate, ale deputaților și publicului, „sătrăiascăUnirea! SătrăiascăAlexandru Ioan I Cuza!„
La bucuria componenților Aduării elective, se adaugăcea a mulțimii masate nu doar pe dealul Mitropoliei, dar și pe străzile vecine. Peste 30000 de oameni aclamădin toatăinima pe Cuza, în care își pun speranța, de la care așteaptăo viațămai bună.
Actul Unirii este consemnat în Procesul-verbal următor: „Astăzi, sâmbătă, 24 ianuarie 1859, Adunarea electivăprocedând la vot pentru alegerea domnitorului său, rezultatul au fost că, cu unanimitate, s-a ales Alexandru Ioan I Cuza, domnitorul actual al Moldovei, și s-a proclamat domnitor și al Munteniei. Se constatăacest rezultat sub iscălitura președintelui și ale secretarilor.„
ÃŽnsemnătatea și recunoașterea dublei alegeri
Dubla alegere a domnitorului Principatelor-Unite a reprezentat un pas decisiv și hotărât spre următoarea etapăa evoluției statale românești, realizarea unirii depline. Sprijinit de elitele vremii, Alexandru Ioan Cuza va duce la bun sfârșit misiunea încredințată, fiind un bun domn și voievod, reformator, un demn urmaș al înaintașilor stăpânitori ai străvechiului pământ al Moldovei și Å¢ării românești. Faptele sale se înscriu cu deplinăglorie în cartea de istorie a neamului românesc, dar și în istoria universală.
Majoritatea puterilor europene vor recunoaște imediat dubla alegere, Imperiul otoman și Imperiul habsburgic nu le vor urma, însă.
Imperiul otoman se pregătea săintervinăîn Principate, mobilizând la granița acestora masive trupe armate. Cinci din puterile garante, cer otomanilor recunoașterea dublei alegeri, dar Imperiul habsburgic nu aderăla acest punct de vedere. Imperiul cezaro-crăiesc devine, însă, mai concesiv, dupăizbucnirea războiului contra Franței și Sardiniiei, în aprilie 1859. Înaugust-septembrie 1859, Imperiul otoman și Imperiul habsburgic vor recunoaște și ele dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
de Cornel Florin Seracin
.gif)
