Foarte mulți timișeni parcurg kilometrii buni periodic pentru a se aproviziona cu… apă.
Două sunt sursele preferate de apă
Una este la 22 de kilometri, în localitatea Pișchia și una mai aproape, la 14 kilometri, în satul Cerneteaz. Dacă sursa de la Cerneteaz, „la arteză” cum o numesc localnicii, esre una de apă plată cu un gust neutru și care se menține mult timp după ce este pusă în recipiente, cea de la Pișchia este puternic feruginoasă și are o compoziție chimică bogată.
Apa minerală de la Pișchia a fost redescoperită în anii ’60, prin forarea mai multor puțuri în comuna respectivă. Cunoscută de localnici ca „apa acră” cu secole în urmă, ea este bogată în amoniu, sodiu, potasiu, magneziu și calciu. Chiar dacă conține o cantitate mai mare de fier decât limita admisă, localnicii o consumă și spun că le conferă puteri miraculoase.
Explicația științifică constă în compoziția chimică a apei, care este bicarbonată, sodică, clorică, slab carbonizată și hipotonică, fiind recomandată pentru tratarea unor afecțiuni ale aparatului digestiv, afecțiunilor căilor urinare și alergiilor.
Izvoarele de apă minerală de la Pișchia sunt menționate încă din secolele trecute. În secolul al XVIII-lea, savantul italian Francesco Griselini scria despre cele două izvoare din Pișchia, unul cu apă minerală purgativă și celălalt cu apă sulfuroasă, cu proprietăți purgative împotriva râiei și altor boli de piele, dar dăunătoare pentru păsări și broaște.
Cu toate aceste calități, apa de la Pișchia nu a fost exploatată în afara comunității, deși există foraje care alimentează școala și străzile cu această apă benefică. Ultimul foraj s-a realizat în 1997.
Conform analizelor de laborator, apa conține cationi de amoniu, sodiu, potasiu, magneziu și calciu în proporții specifice, anioni precum sulfat, azolit, și carbonat acid, metale în cantitate mică, fosfat, substanțe organice, aciditate, alcalinitate, duritate și reziduu fix, cu valori specifice.
.gif)
