Langoș, langoși. Este cineva care nu a mâncat langoși? Pe fugă, în piață, la chioșcul de la colțul străzii, de foame ori numai de poftă? Simpli, cu brânză, cu mujdei de usturoi sau dulci, cu gem sau cu cremă de ciocolată? Fierbinți, crocanți, gustoși și, nu în ultimul rând, ieftini.
Poate cea mai ieftină gustare – uneori chiar masă- caldă pe care o poți găsi la îndemână.
VEZI AICI O REȚETĂ SIMPLĂ DE LANGOȘ
Așadar am stabilit că știm cu toții ce sunt langoșii, unde, cum și cu ce se manâncă și ce gust au, mai ales în Ardeal și în vestul țării. Dar știm, oare, proveniența lor? Cine i-a născocit, unde au apărut, de unde s-au răspîndit, cine i-a perfecționat și cine își revendică „paternitatea„ acestui popular fel de mâncare?
Începem cu prezentul. Langoșii, sub diferite forme și chiar denumiri, sunt populari în Europa Centrală și de Est, dar sunt revendicați ca fel de mâncare specific de către unguri. Langoșii sunt populari însă nu doar în Ungaria, ci și în Slovacia, Voivodina din Serbia, Ucraina, România și chiar în Austria, unde, ca la noi, există mici langoșerii pe stradă și în zona târgurilor (vezi Praterul) și piețelor.
Chiar numele langoș vine, se pare, de la maghiarul „lang„ care înseamna foc, adică mâncarea făcută pe sau lângă foc. Originea termenului rezidă, pesemne, din faptul că inițial langoșii, turte subțiri din aluat simplu, se coceau iute la foc mare, direct lângă flacăra cuptorului. Era practic o gustare rapidă din aluatul de pâine, care se cocea la gura cuptorului foarte repede, înainte de coacere pâinilor.
Originea istorică (cunoscută) adevărată a acestor turte din aluat e ascunsă departe în trecut, în vremea Romei, unde Panis focacius (strămoșul focacciei de azi) se făcea la fel, o turtă din aluat de făină, coaptă rapid la foc mare. Elementul de inovație survenit, probabil târziu, aproape de epoca noastră, când cuptoarele de coacere au început să dispară din gospodării, este prăjirea acestor turte de făină în ulei încins.
Rețetele de langoși variază, dar structura de bază este aceasta: făină, apă, drojdie și sare. La unele rețete, aluatul langoșilor poate conține lapte, smântînă, iaurt, ouă, cartofi și, probabil, alte ingrediente.
Langoșii se servesc calzi sau reci, simpli, cu sare, cu brânzeturi (cașcaval, telemea, liptauer), cu smântână, cu mujdei, cu mezeluri sau cu orice permite imaginația bucătarului. Firește că langoșii suportă și adaosuri dulci, brânză dulce, ciocolată, gemuri. etc.
Spre deosebire de Ungaria, unde „garniturile„ langoșului se pun după frigere, pe turta fierbinte, la Timișoara, unde langoșii au o lungă tradiție, brânza sărată (eventual cu mărar), uneori varză călită sau carne tocată condimentată, se pun în aluatul crud și langoșii se prăjesc gata umpluți.
În timp ce în țara lor de maximă dezvoltare, Ungaria, langoșii sunt ridicați la rang de artă, la Budapesta putând fi găsiți cei mai spectaculoși langoși din lume, eu personal sunt de părere că, din punct de vedere al gustului, langoșii de la Timișoara, cei din Piața Badea Cârțan și cei (dacămai există!) din Iosefin, sunt cei mai gustoși din lume (atenție, nu cei de la noile noile chioșcuri francizate).
De unde această diferență de gust? Simplu, în timp ce la unguri langoșul aruncat în ulei încins este mai gros, după prăjire având aproximativ consistența unei pâini la interior, la Timișoara (cauza fiind epoca comunistă, când se făcea economie la tot) aluatul aruncat în ulei încins este foarte subțire, ceea ce face ca proporția de crustă crocantă să fie covârșitoare, spre deosebire de langoșul maghiar, care este foarte pufos la interior. De gustibus, oricum.
.gif)
