Puține sunt personajele care prin faptele, eroismul sau geniul lor au marcat decisiv cursul istoriei, având numele încrustate pentru eternitate în panteonul marilor personalități, dintre care memoria colectivă a umanității îi selecteazădoar pe cei cu adevărat speciali pentru a-i onora chiar și după secole de la trecerea lor în eternitate.
Și ce poate fi mai onorant pentru cinstirea memoriei unui erou decât să bată clopotele pentru el de aproape șase sute de ani, zilnic, în toate bisericile catolice (și o parte dintre cele vechi protestante) din întreaga lume?
Da, clopotele bisericilor catolice de pe toate continentele bat prelung, fix la miezul zilei, pentru a-l comemora pe unul dintre cei mai mari eroi ai creștinătății, ultimul mare cavaler al Evului Mediu european, Iancu de Hunedoara.
Fără a intra aici în povestea fabuloasă a vieții lui Iancu, amintim doar faptul că acesta s-a născut la începutul secolului al XV-lea, probabil în jurul anului 1407, într-o familie valahă, înnobilată pentru eroism de către regele Sigismund de Luxemburg, tatăl său fiind Voicu, un nobil valah iar mama sa Elisebata Mărginean (Erzsébet Morzsinay, adică Elisabeta din Margina). Bunicul său, Șerb sau Csorba, fusese un nobil din Banatul de Severin.
După ce au primit în dar domeniul de Hunedoara (Hunyad) de la rege, familia lui Iancu a luat oficial numele nobiliar de Hunedoara, Hunyadi în limba maghiară.
Înscurt timp, tînărul Iancu avea să facă o carieră politică și militară extraordinară, ajungând ban de Severin, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei, căpitan general al Ungariei și regent al regatului apostolic.
La nici 40 de ani, Iancu era cel unul dintre cei mai bogați și mai puternici nobili din centrul și estul Europei, conducător de facto al Ungariei și unul din cei mai temuți și respectați conducători de oști ai lumii creștine.
Cea mai importantă realizare militară a lui Iancu de Hunedoara a fost bătălia de la Belgrad, din 1456, când, în mod aproape miraculos, reușit să respingă asediul uriașei mașini de război a cuceritorului Constantinopolelui, sultanul Mahomed al II-lea Fatih.
DESPRE BĂTĂLIA DE LA BELGRAD CITEȘTE AICI
Victoria lui Iancu la Belgrad a uimit atât lumea creștină, cât mai ales pe cea musulmană, oprind pentru aproape șapte decenii ofensiva Imperiului Otoman împotriva occidentului și, ala cum apreciazăistoricii, salvând creștinătatea.
Principalul susținător al lui Iancu de Hunedoara, papa Calixt al III-lea, ordonă, la 29 iunie 1456, când armata lui Mahomed Cuceritorul se apropia de Belgrad, ca toate bisericile din lume să bată clopotele zilnic, la miezul zilei, pentru susținerea apărătorului creștinătății, Iancu, și a armatei sale, deși grosul trupelor creștine era compus din țărani ortodocși valahi, ridicați la luptă de trimisul papei, teribilul călugăr Ioan de Capistrano (sanctificat ulterior de Biserica Catolică) delegat inițial de papă tocmai pentru a-i combate pe schismatici, adică pe cei de credința ortodoxă, valahii și sârbii.
La 22 iulie 1456, armata creștină respinge decisiv invadatorul otoman iar la 23 iulie, sultanul și ce a mai rămas din grandioasa sa armată se retrag în derută.
La unele parohii din Europa, în Anglia de exemplu, vestea uriașei victorii ajunge înaintea ordinului suveranului pontif de a se trage clopetele la prânz, astfel că bisericile încep să tragă clopotele la miezul zilei pentru a glorifica victoria lui Iancu, dar și pentru a-l comemora pe eroul creștinătății, care avea să se stingă la doar două săptămâni de la victorie, din cauza ciumei, în tabăra de la Zemun, de lângă Belgrad.
Papa Calixt al III-lea și nici un alt succesor pe scaunul pontifical nu au revocat ordinul, astfel că trasul clopotelor de la miezul zilei a rămas în vigoare pînă azi, fiind respectat cu sfințenie, în fiecare zi, de 559 de ani, în toate bisericile catolice din întreaga lume!
Petre Irimuș
.gif)
