Toamna anului 1716 marchează eliberarea cetății Timișoarei de sub stăpânirea Imperiului otoman. După cucerire, habsburgii vor reintegra Banatul în rândul creștinătății europene, aducând în regiune modernizarea și progresul specifice acelor timpuri.
Eliberarea Timișoarei de sub dominația otomană a fost realizată într-un context european deosebit de frământat, context în care marile imperii erau dominate fie de ambiția stăpânirii unor noi teritorii, fie de teama consolidării unor puteri concurente, fie de ștergerea unor eșecuri care le-au slăbit puterea.
Marele perdant al sfârșitului de secol XVII și început de secol VXIII, era Imperiul otoman, imperiu care a fost înfrânt de puterile lumii creștine și obligat să semneze pacea de la Karlowitz din 1699, pace care i-a micșorat teritoriul.
Înacest fel, Imperiul otoman va deveni „marele bolnav„ al Europei secolului XVIII, iar problema otomană va fi capul de afiș în politica europeană, aceasta și datorită faptului că două noi puteri se iveau la orizont pe bătrânul continent, Rusia și Prusia.
La începutul secolului XVIII se ivește și problema succesiunii la tronul Spaniei, fiind bine cunoscut faptul că prin decesul regelui Carol al II-lea s-a stins vița bărbătească de succesiune la tronul spaniol din dinastia de Habsburg, iar testamentul defunctului rege îl va aduce pe tronul Spaniei, în pofida pretențiilor Casei de Habsburg, pe nepotul lui Ludovic al XIV-lea. În războiul pentru succesiunea coroane spaniole erau implicate principale puteri europene, inclusiv Imperiul habsburgic.
Villayetul Timisoara si asediul
Vechile imperii ale Europei își vedeau amenințate pozițiile din partea unor concurenți care începeau să se afirme tot ma mult pe harta politică din acele vremuri, este vorba despre Imperiul țarilor, Rusia, la răsărit, dar și de puterea crescândă a Suediei, în nord. Înre Rusia țarilor și Suedia va izbucni un conflict sângeros între 1700-1721, război cunoscut în istoriografia universalăsub numele de „războiul nordic„.
Imperiul otoman, marele învins de la sfârșitul secolului XVII, nu se putea resemna deloc cu pierderile teritoriale ca urmare a păcii de la Karlowitz, și va depune eforturi pentru a readuce lucrurile la starea lor inițială, acest fapt determinând modificări în politica statelor europene.
Încă din anul 1703, la Istanbul, sultanul Mustafa al II-lea a fost înlăturat din scaun, locul lui fiind luat de Ahmed. Tendința Porții otomane de a-și apăra propriile interese, a adus războiul ruso-otoman, din anul 1710. Otomanii obțin un succes nesperat în fața armatelor țariste, victoria musulmanilor de la Stănilești din 1711 îi va stimula în decizia lor de a relua campania de recucerire teritorialăîn Europa.
Marele vizir, Silahdir Ali Pașa, credea în capacitatea armatei otomane de a recupera teritoriile pierdute în urma păcii de la Karlowitz și va reuși să-l convingă pe noul sultan, Ahmed al III-lea, să reia lupta împotriva Veneției în condițiile în care habsburgii erau angrenați în războiul de succesiune spaniol.
Otomanii vor declara război Veneției în anul 1715, vor debarca în Peloponez și vor reuși să cucerească mai multe insule care se aflau sub stăpânirea Veneției. Curtea de la Viena a început să manifeste semne de neliniște după ce otomanii se apropiaseră de insula Corfu, insulăcare odată cucerită, le-ar fi putut înlesni musulmanilor întinderea stăpânirii asupra întregii peninsule italice.
Teama ca Imperiul sultanilor să nu treacă la acțiuni armate care ar fi putut duce la revenirea sub stăpânirea musulmană a teritoriilor pierdute prin pacea din 1699, a deterimnat Curtea de la Viena să se pregătească de război împotriva Imperiului otoman. Împăratul Imperiului habsburgic, Carol al VI-lea, va coaliza întreaga lume creștină împotriva pericolului otoman, toate armele sale îndreptându-se spre musulmanii declarați dușmani ereditari ai creștinătății.
Consiliul Aulic de Război de la Viena a format o armată de peste 125.000 de soldați, iar pregătirea ei consistentă pentru războiul anti-otoman, i-a adus împăratului Carol al VI-lea speranța unui deznodământ fericit pentru întreaga lume creștină.
Bătălia decisivă împotriva Imperiului otoman se va da la 5 august 1716, armata Imperiului habsburgic condusă de Prințul Eugeniu de Savoya va învinge cei 30.000 de otomani la Petrovaradin, locul în care armatele creștine își aveau amplasată tabăra.
Această victorie este decisivă pentru Eugeniu de Savoya, comandantul corpului armatei creștine va decide atunci să pornească la cucerirea cetății Timișoarei, cetate deținută de Imperiul otoman începând din iulie 1552.
Înacele vremuri, Cetatea Timișoarei se afla situată pe un teren mlăștinos și era înconjurată de apele revărsate ale Begheiului, care formau o mulțime de insule mici. Timișoara era o cetate bine fortificată și avea pe atunci 3 sectoare deosebite: orașul, castelul și Palanca. Ultima era o suburbie cu mai mulți locuitori decât întreaga Timișoară la un loc, fiind un loc întărit, prevăzut cu un șanț săpat după obiceiul otomanilor și căptușit cu zid de cărămidă. Orașul avea fortificații construite ceva mai regulat.
El deținea în exterior întărituri bune, așa cum era și șanțul din Palanca, numai că erau prevăzute de jur împrejur cu piloni puternici de stejar îngropați adânc în pământ, groși de 15-18 țoli. Pilonii erau înalți de peste 7 metri, constituind o excelentă palisadă.
Castelul era întărit aproape în același mod și era situat în spatele orașului, având ca val de apărare o mică palancă.
Trupele Imperiului habsburgic se vor regrupa pentru a porni la cucerirea și ocuparea Timișoarei. De la Petruvaradin, trupele imperiale s-au deplasat în lungul valului roman, peste câmpia de la Zenta, unde au trecut Tisa, iar la 28 august și-au stabilit tabăra la Beregsău, în apropierea Timișoarei.
Pentru a se asigura de victorie, imperialii au suplimentat efectivele militare pentru cucerirea cetății Banatului, aducând pentru reușita sigură, trupe din alte zone. La 21 august, în apropierea Timișoarei a ajuns un corp de armată format din 14 escadroane, de la Arad, pus sub comanda generalului Rothenhan. La 21 septembrie, un alt corp de armată, format din 4 batalioane de infanterie și 14 escadroane de cavalerie, sub comanda generalului Steinville, a venit de la Aba-Iulia și Deva.
Comandantul armatei imperiale era Prințul Eugeniu de Savoya, conducător care cunoștea bine condițiile deosebit de grele ale trenului de luptă, dar și măsurile care se impuneau a fi luate pentru a înlesni apropierea victoriei. Eugeniu de Savoy avea în subordinea sa, 58 de batalioane și 211 escadroane, iar după ce va eșua în câteva atacuri, ia hotărârea să realizeze o blocadă prin închiderea tuturor căilor de acces spre cetate.
Planul lui Eugeniu de Savoya prevedea construirea mai multor tranșee și șanțuri de comunicație în vederea creării de condiții favorabile trupelor imperiale de a se apropia cât mai mult de zidurile cetății. Toate aceste activități vor fi executate în contact nemijlocit cu inamicul, care a avut mai multe tentative de a străpunge blocada imperialilor.
La 1 și 2 septembrie, 3.000 de soldați sub comanda generalului Würtenberg au început lucrul la tranșeele de apropiere. Focul deschis de otomani stânjenea executarea lucrărilor și a ucis un căpitan, 9 soldați, 60 de soldați imperiali fiind răniți. În3 septembrie nu s-a putut lucra prea mult din cauza ploii, dar au fost înregistrați 4 morți și 32 de răniți. Înziua de 8 septembrie s-a lucrat la șanțul de apropiere, ajungându-se pînă la 6-7 pași de șanțul palisadei.Înacea zi a fost rănit mortal maiorul de geniu Hochenfeld.
Înnoaptea de 9 septembrie trupele otomane au sfidat tragerile artileriei imperialilor și au ieșit din cetate executând un atac asupra inamicului. A fost un atac impersionant, soldații otomani ținând în mâna stângă o făclie, iar în cea dreaptă, sabia.
Atacul a eșuat deoarece făcliile au fost un bun reper pentru trăgătorii imperiali. Înziua de 10 septembrie s-a continuat lucrul, dar imperialii au fost întrerupți de tentativa otomanilor de a realiza o nouă breșă în cercul ce forma blocada. Încercarea otomanilor a fost zadarincă, Regimentul de dragoni Schänbonv va împiedica străpungerea blocadei.
În17 septembrie, artileria a executat un foc masiv asupra palisadelor, iar numărul pieselor de artilerie a crescut prin aducerea unor tunuri de la Essck. Înacea zi, garnizoana asediată a fost somată se se predea, dar pașa, comandantul cetății, a răspuns că nu poate să facă asta pentru că ar păta onoarea sultanului său.
Atacul imperialilor a continuat și în zilele următoare, dar în 23 septembrie, trupele otomane din mai multe unități de infanterie și cavalerie, cu sprijinul focului de artilerie, au încercat să străpungă încercuirea imperialilor. Acțiunea otomană va eșua și de această dată, trupele otomane fiind obligate să se retragă.
Luptele pentru cucerirea cetății Timișoarei au continuat cu multă înverșunare din partea armatelor imperiale, acestea ajungând încetul cu încetul tot mai aproape de victorie asupra musulmanilor. Pentru 11 octombrie, Prințul de Beveren și generalii Leimbruck și Langler își propun să concentreze loviturile a 43 de tunuri pentru a face o breșă în zidurile cetății și să neutralizeze artileria grea de pe ziduri.
La 11 octombrie imperialii declanșeazăun bombardament cumplit spre pozițiile otomane, inamicii mulțumindu-se să replice anemic, bateriile lor fiind distruse de tirul de bombardamente de pînă atunci. Focul de artilerie nu a încetat nici noaptea și s-a intensificat în zorii zilei de 12 octombrie.
La 12 octombrie 1716, pe la orele 11:30, un steag alb era ridicat pe zidul cetății Timișoarei. Era semnalul capitulării oastei otomane. Armatele Imperiului habsburgic puneau stăpânire peste cetatea Timișoarei, după ce aceasta s-a aflat timp de peste un secol sub ocupația musulmană.
Imediat după capitulare, Prințul Eugeniu de Savoya va liniști pe beilerbei, susținând că nu va proceda ca și otomani, în 1552, care încălcându-și cuvântul, i-au măcelărit pe oștenii creștini ce capitulaseră.
Dorind să arate voință și corectitudine, Prințul Eugeniu de Savoya a ordonat ca porțile cetății să fie păzite împreună, de un număr egal de oșteni imperiali și otomani. Trupele și locuitorii otomani ai Timișoarei au fost concentrați în cartierul Palanca Mică, de aici părăsind, peste câteva zile, teritoriul cetății pierdute.
Foștii ocupanți otomani vor redacta un act în 10 puncte, act prin care cer imperialilor condiții pentru părăsirea teritoriului pe care s-au aflat pînă atunci. Iată întregul conținut al actului:
1. Efectivele existente în cetate au libertatea de a o părăsi fără a se ține seama de naționalitatea lor.Transfugii vor fi predați imperialilor.
2. Soldaților le este permisă părăsirea cetății cu armamentul individual.
3. Trupele otomane vor primi 1.000 căruțe pentru transportul avutului lor.
4. Efectivelor otomane li se asigură hrana necesară (prin cumpărarea la un preț mic de la locuitorii satelor prin care vor trece N.N.).
5. Se asigură marșul lor în deplină siguranță.
6. Trupele vor lua muniție doar pentru câteva focuri.
7. Evreii pot rămane în oraș, asigurându-li-se libertatea comerțului.
8. Curuții au deplina libertate să meargă unde vor.
9. Se asigură vânzarea liberă a avutului celor asediați.
10. Punctele capitulării vor fi respectate cu strictețe.
Aproape toate condițiile puse de otomani vor fi îndeplinite, iar la 13 octombrie 1716 se va semna la Timișoara, în cortul Prințului Eugeniu de Savoya, acest act ca find actul de capitulare.
La 17 octombrie 1716, otomanii părăsesc definitiv Timișoara, iar primul lor popas, în drumul spre Belgrad, îl vor face la Șag. Victoria imperialilor a fost sărbătorită, în data de 17 octombrie, printr-un Te Deum în cortul lui Eugeniu de Savoia, unde s-au aprins lumînări.
La 18 octombrie, în ziua când împlinea 53 de ani, Eugeniu de Savoya intră în Timișoara.
La 21 octombrie, de la Timișoara, Prințul de Savoya se adreseazădirect împăratului, exprimându-și ideea că dorește organizarea Banatului atât în folosul Casei Imperiale „dar și spre binele celor guvernați.„
Vești despre pierderea Timișoarei avem și din partea cronicarilor otomani. Iată ce relateazăcronicarul otoman, Mehmed Rașid, referitor la importanța strategică a Timișoarei: „o astfel de cetate întărită, care era digul granițelor islamice și lacătul țării Românești și al Moldovei, precum și al altor ținuturi aflate pe partea cealaltă a Dunării, a intrat în mâna ghiaurilor din cauza delăsării și nepăsării apărtorilor, deși avea în ea încă nenumărate cete de oști și, chiar dacă asediul ar fi durat timp de 4–5 ani, tot ar fi avut cantități suficiente de zaherea, muniții și arme de luptă… Sultanul a ascuns populației timp de 15–20 de zile căderea acestei cetăți, dar pană la urmă a trebuit să anunțe trista veste„. Un alt cronicar otoman Silahdar Fândâklî Mehmed aga scrie astfel despre asediul Timișoarei: „…a asediat cetatea Timișoara din patru părți și a împrejmuit-o cu un șanț mare și șarampoaie… aproape 100/000 din raialele Timișoarei; bătrâni neputincioși la lucru, femei cu copii, cu avuții, cu îmbrăcămintea și animalele lor, și-a ales dintre raialele sale ghiaure 30.000 de oameni puternici potriviți pentru război; le-a pus pe cap șepci și în mâini săbii, pe unii i-a așezat la întărituri, iar pe alții i-a însărcinat să taie tufișuri și lemne spre a le așterne peste șanțurile cetății; după ce au cărat pământ pentru astuparea acestora, au trecut peste ele tunurile, luptând zi și noapte…„
Astfel se încheie ocupația Imperiului sultanilor asupra Timișoarei, orașul bănățean intrând, odată cu luarea lui în stăpânire de către armatele Imperiului habsburgic, într-o nouă etapă, într-o etapă superioară de civilizație și dezvoltare, Curtea de la Viena îngrijindu-se ca Timișoara să fie așezată între cetățile de frunte ale Imperiului, acordându-i în anul 1781statutul privilegiat de “Oraș liber regesc„ și multe alte privilegii de care puține cetăți ale Imperiului aveau să se bucure.
Eliberarea Timișoarei de sub stăpânirea Imperiului otoman, se încadreză așadar, în războiul purtat de Imperiul otoman împotriva Veneției și Imperiului habsburgic, război care a izbucnit ca urmare a încercării de refacere teritorialăa otomanilor, după ce coaliția creștină a impus Imperiului sultanilor numeroase pierderi teritoriale prin pacea de la Karlowitz, în 1699. Războiul început de otomani în 1715 prin atacarea Veneției le va aduce și pierderea Timișoarei, Curtea de la Viena reușind să cucerească de sub stăpânirea musulmană și Belgradul, în 1717, cetate importantă în apărarea occidentului creștin. Războiul început în 1715 avea să se încheie în 1718, odată cu pacea de la Passarowitz, 21 iulie, pace prin care Imperiul otoman va pierde Banatul Timișean, dar și alte teritorii, acestea trecând sub ocupația Casei de Habsburg.
Cornel Florin Seracin
Bibliografie:
Francesco Griselini – Încercare de istorie politică și natural a Banatului Timișoarei, Editura Facla, 1984, Timișoara.
Ioan Hațeganu – Prin Timișoara de odinioară, Editura Artpress, 2006, Timișoara.
.gif)
