De la Codul lui Da Vinci la Tezaurul de la Pietroasa (II)

Petre Irimus

Incheiam primul episod dedicat misterelor care invaluie si leaga doua celebre comori, cea de la Rennes-le-Chateau, punctul de plecare al faimoasului "Cod al lui da Vinci", si comoara noastra nationala, "Tezaurul de la Pietroasa", cu moartea abatelui Berenger Sauniere, cel care a descoperit comoara din mica abatie din sudul Frantei si care a dus cu el in mormant secretul acesteia. La scurt timp de la stingerea din viata a boemului abate Sauniere, povestea comorii avea sa declanseze o adevarata isterie printre cautatorii de comori si printre cercetatorii enigmelor istoriei, care, dintre sutele de speculatii legate de provenienta fantasticei comori de la Rennes-le-Chateau, au ajuns in mare parte la o ipoteza comuna cu radacini la inceputurile crestinismului. Povestea se naste pe doua canale principale, primul urmarind presupusul drum al Mariei Magdalenei peste Mediterana, dupa crucificarea Mantuitorului, si stabilirea ei in sudul Frantei, unde ar fi dat nastere unui copil si ar fi continuat linia de sange a Domnului Isus Christos, primii regi ai Frantei, dinastia Merovingienilor continuata apoi intr-un arbore genealogic de conducatori clerici si laici ai Europei, a caror origine divina ar fi fost tinuta secreta de biserica. Al doilea canal, bazat pe realitati istorice confirmate, urmareste evolutia spectaculoasa a slujitorilor Ordinului Cavalerilor Templieri, o structura religios-militara care a condus destinele Europei din secolul al 12-lea pana in zilele noastre, prin urmasii surghiunitilor templieri francezi, masonii de azi.

Templul lui Solomon

In a doua decada a secolului al 12-lea, in vremea primei Cruciade, dupa cucerirea Ierusalimului de catre trupele cruciate, contele francez Hughes de Champagne, dupa patru ani petrecuti in Tara Sfanta, ii cere vasalului sau Hughes de Payens ca impreuna cu alti sapte confrati, printre care Andre de Montbrand, sa formeze un ordin cu principalul scop de a proteja Templul lui Solomon din Ierusalim. Era anul 1118 si numele organizatiei era "Pauperes commititones Christi Templique Solomonis", adica soldatii saraci ai lui Christos si ai Templului lui Solomon. In 1125, initiatorul organizatiei, Hughes de Champagne, se alatura ordinului iar de Payens devine intaiul Mare Maestru, numit atunci "Magister Militum Templi", templierii formand practic "Militia Templi", oastea templului. In spatele Ordinului Templului stateau marii initiati, membrii Prioratului de Sion, pastratorii marilor secrete ale crestinismului, carora chiar papii se pare ca le dadeau ascultare ideologica.

Marele Maestru si regii blestemati

Doua sute de ani mai tarziu, cand la conducere se gasea cel de-al 22-lea si ultimul mare maestru, Jacques de Molay, Ordinul Templierilor devenise cea mai puternica organizatie politica si financiara a Europei, care se subordona, teoretic, doar Papei. Aflat in mari dificultati financiare, dar si timorat de imensa influenta si de independenta Ordinului Cavalerilor Templieri, regele Frantei Filip al IV-lea "cel Frumos" apleaca urechea spre intrigile abilului sau ministru Nogaret si decide sa dea o dubla lovitura: sa scape de mult prea puternicii templieri, carora le era profund indatorat, si, in acelasi timp, sa se infrupte din fabuloasa lor avere. Astfel, plasmuind o serie de acuzatii absurde la adresa lor, regele ordona arestarea a sute de templieri, in frunte cu Marele Maestru Jacques de Molay. Era o zi de vineri, 13, a anului 1307, de unde si originea supersitiei cu ghinionul pe care l-ar aduce zilele de vineri, 13. Facand presiuni enorme asupra Papei Clement al V-lea, Filip il determina pe suveranul pontif sa desfiinteze Ordinul Templierilor si sa arunce anatema asupra membrilor acestuia, acuzati de practici si lucrari diavolesti. La 22 martie 1312, nefericitul papa Clement da decretul apostolic prin care dizolva Ordinul Templului. Bula papala se referea doar la templierii francezi, papa necutezand sa atace intreaga organizatie europeana a templierilor. Dupa sapte ani de torturi inimaginabile, la 18 martie 1314, Marele Maestru al templierilor este judecat si condamnat la moarte, dupa ce fusese fortat sa semneze un document de recunoastere a monstruozitatilor de care era acuzat. Regele ordona ca sentinta sa fie aplicata imediat, astfel ca la 19 martie, ultimul Marele Maestru Jacques de Molay, impreuna cu unul dintre principalii sai colaboratori, Guy de Auvergne, sunt pusi pe rug si arsi de vii. Inainte de a se mistui in flacarile care incepusera sa-l invaluie, Marele Maestru i-a strigat regelui care urmarea infioratorul spectacol: "Ia aminte, rege Filip, si tu, Papa Clement, nu se va sfarsi anul si ne vom intalni la judecata in fata lui Dumnezeu. Iar rudele voastre le blestem sa nu apuce nici unul varsta lui Christos". Poate parea absurd, dar cumplitul blestem s-a indeplinit intocmai! La numai o luna de la arderea pe rug a Marelui Maestru, Papa Clement al V-lea s-a stins din viata, urmat la sase luni de sinistrul rege Filip. Iar urmasii lui Filip cel Frumos pe tronul Frantei au ramas in istorie drept "regii blestemati", caci niciunul nu a trait mai mult de 33 de ani, varsta lui Isus, asa cum o prezisese Jacques de Molay.

Comoara templierilor

De aici, povestea intra din nou pe acelasi fagas cu legendele. Distrusi ca structura legala in Franta, templierii ramasi in viata se reorganizeaza si creeaza o organizatie secreta, a francmasonilor, punand practic bazele a cea ce cunoastem in ultimele secole drept masonerie. Desi interzis in Franta, ordinul dainuieste in alte regate europene, regrupandu-se fortat de nenorocita experienta franceza. Desi uriasa avere a templierilor francezi a fost confiscata de lacomul rege Filip, se presupune ca o importanta parte a acesteia a fost ascunsa de membrii ordinului, in zilele imediat urmatoare fatidicei vineri 13 si pusa la pastrare in diverse locatii secrete. Unde? Aici, din nou, opiniile cercetatorilor converg spre valea Languedocului, mai precis spre mica abatie Rennes-le-Chateau, unde avea sa fie descoperita, din pura intamplare, de abatele Sauniere, care avea sa imprastie o mare parte din comoara ducand o viata in lux. Si, astfel, o parte a cercului pare sa se inchida.

Romania, o mina de aur pentru traficul international de obiecte de arta

Dupa scandalul bratarilor dacice recuperate de la un colectionar american, o noua bomba:

"Tezaurul de la Pietroasa" aflat la Muzeul National de Istorie a Romaniei ar putea fi o copie a originalului dezgropat in 1837

Dezvaluirile din Charivari

Dar ce legatura pot avea, asa cum spuneam in titlul acestui material, comoara de la Rennes-le-Chateau cu poate cel mai cunoscut tezaur romanesc din toate timpurile, brandul de tara al Romaniei pana la Dracula si Ceausescu? Conexiunea avea sa fie facuta in anul 1973 in numarul 18 al revistei franceze Charivari de publicistul Jean-Luc Chaumeil si remarcata de jurnalistul roman Paul Stefanescu in 1986. Materialul de presa din Charivari la care facea referire Paul Stefanescu in uma cu 20 de ani avea ca principala tema chiar misterioasa comoara a abatelui Sauniere. Plecat pe firul comorii, documentaristul Jean-Luc Chaumeil relateaza in Charivari cum, impreuna cu un coleg american, a identificat un colectionar elvetian care ar fi detinut o parte a obiectelor de aur vandute de abatele Sauniere pentru a repara biserica din Rennes-le-Chateau. Pretinzand ca sunt arheologi, francezul si americanul au reusit sa-i convinga pe colectionari sa le arate comorile. Dar sa-l lasam pe Jean-Luc Chaumeil, citat de Paul Stefanescu, sa povesteasca vizita din Elvetia: "Am coborat, numarand in gand treptele (…) cea ce insemna aproape 15 metri sub pamant. Scara se termina cu o incapere relativ spatioasa, ce semana cu un veritabil seif subteran, ceea ce de fapt si era. In pereti erau practicate numeroase nise mici, puternic luminate, in care erau expuse aurarii de o valoare exceptionala. Printre ele figurau bijuterii, talere si diverse obiecte descoperite de abatele Sauniere la Rennes-le-Chateau. M-am oprit mai intai in fata unui scut din aur, impodobit cu inscriptii policrome. Originea sa vizigota nu lasa nici o indoiala: gazda mi-a explicat ca o piesa asemanatoare figura in

tezaurul gotic dezgropat la Pietroasa, un sat din Romania (…). Am contemplat apoi "catino sacro" sau farfuria celor 17 initiati. (…) Cea de-a sasea nisa continea un colier batut cu rubine in stilul policrom (…). Cea de-a saptea si a opta nisa adaposteau doua cupe. In cazul lor se impunea comparatia cu unele piese ce figureaza in tezaurul vizigotic de la Pietroasa. (…)." Pe scurt, Jean-Luc Chaumeil descrie cu amanunte mai multe piese, dintre care, in mod surprinzator, unele seamana pana la identificare cu piese din tezaurul de la Pietroasa, desi colectionarii elvetieni le prezentau drept piese apartinand comorii de la Rennes-le-Chateau. Daca ar fi fost vorba doar de simple descrieri, jurnalistul francez ar fi putut fi banuit de senzationalism ieftin, de un asa zis "bluff de presa". Din pacate, insa, materialul din Charivari este dublat de fotografii care socheaza: piesele fotografiate de Jean-Luc Chaumeil in subsolul vilei de pe malul lacului Leman sunt identice cu cele descoperite la Pietroasa si aflate la Muzeul National de Istorie a Romaniei din Bucuresti. Explicatia? Una singura, pe care a gasit-o Paul Stefanescu si la care ar ajunge orice analist rational: avem de-a face cu originalul si o copie de finete a acestuia! Dar care este copia si care originalul, este intrebarea pe care si-o pune orice roman, mai ales ca mandria nationala ne indeamna sa credem ca noi, adica Romania, ne aflam in posesia tezaurului original. Dar oare putem avea certitudinea ca lucrurile stau chiar asa?

"Closca cu pui de aur" ar fi putut deschide seria marelui jaf national din patrimoniul Romaniei

Episodul recent mediatizat in Romania al rascumpararii de catre statul roman de la un colectionar american a trei dintre zecile de bratari dacice din aur furate din patrimoniul national, ne face sa avem serioase indoieli in aceasta privinta. Mai ales daca tinem cont de extraordinara aventura pe care a trait-o tezaurul de la Pietroasa dupa dezgroparea sa, ajuns sa fie numit "tezaurul blestemat" din cauza sortii cumplite a multora dintre cei care au avut contact cu comoara. Daca ne gandim ca epoca in care se poate presupune ca tezaurul ar fi fost instrainat si inlocuit cu o copie era una la fel de zbuciumata ca si cea din Romania de dupa 1990, cand mii de piese de patrimoniu, de o inestimabila valoare, au fost furate si bagate in traficul international, imbogatind niste ticalosi fara rusine, incertitudinea creste. Dar elementul cel mai important care dubleaza misterul fotografiilor din Charivari este o campanie de presa condusa de incisivul gazetar Cezar Bolliac in gazeta "Trompeta Carapatilor", spre sfarsitul secolului 19, in care Alexandru Odobescu, omul care si-a dedicat cariera si chiar viata tezaurului de la Pietroasa, era acuzat ca a vandut tezaurul romanesc in Anglia pentru trei milioane de franci, predand guvernului roman o copie lucrata intocmai dupa original, de exact aceeasi greutate in aur si chiar cu urmele de sange insemnate pe una dintre piese! Din 1990 incoace am trait de nenumarate ori momente in care "cainii de paza ai democratiei", ziaristii, au "latrat" la luna despre ticalosii felurite, iar caravana magarilor si-a vazut linistita de drum, jefuind fara rusine, asa ca nu prea avem motive sa ne indoim de acuitatea informatiilor oferite de un gazetar de talia lui Bolliac intr-o Romanie oarecum similara cu cea de azi. Dimpotriva. Dar sa facem o succinta relatare a istoriei tezaurului de la Pietroasa, pentru ca in final sa enumeram oportunitatile multiple pe care le-ar fi avut Odobescu, sau altcineva, sa fi instrainat comoara, asa cum l-a acuzat Bolliac.

"Tezaurul blestemat"

In dimineata zilei de 25 martie, de Bunavestire a anului 1837, taranii Stan Avram si ginerele sau Ion Lemnaru, aflati la scos piatra pentru constructia unui pod in imprejurimile localitatii Pietroasele din judetul Buzau, au dezgropat o comoara fabuloasa: mai multe, 22 dupa unii, 24 dupa altii, de obiecte din aur batute cu pietre scumpe! Dornici sa valorifice comoara, taranii l-au instiintat despre descoperire pe arnautul de origine albaneza Anastase Veroussi. Neincrezator, Veroussi ia o piesa din tezaur, un colier mare din aur, si pleaca la Bucuresti pentru a consulta un bijutier. Afland ca a dat peste o fabuloasa comoara, Veroussi se intoarce la Pietroasa si le plateste celor doi tarani patru mii de lei, doua perechi de boi si cateva maruntisuri, in total aproape nimic din valoarea comorii care cantarea cateva zeci de kilograme de aur. De aici incepe incredibilul drum al tezaurului care avea sa-i ucida pe multi dintre cei care intrasera in contact cu aurul vizigot, printre care pe cei doi tarani morti in conditii tragice, inclusiv pe Odobescu, care s-a sinucis inainte de a-si vedea intreaga opera despre tezaur publicata. Revenind la Veroussi, primul lucru pe care acesta il face dupa ce bate palma cu taranii este sa striveasca cu toporul toate piesele tezaurului, in speranta ca va scapa de legile privind regimul bunurilor istorice descoperite si care apartineau de drept statului. O singura piesa, veriga de aur fara pietre, scapa de distrugere. Veroussi ingroapa din nou comoara langa podul aflat in constructie, dupa ce vanduse cateva bucati. Aurul se razbuna, iar autoritatile afla de existenta comorii si deschid un proces. Ion Lemnaru moare in arest, ii urmeaza curand majoritatea celor implicati, cu exceptia lui Veroussi care ajunge mare antreprenor in constructii. Eforturile autoritatilor se finalizeaza cu recuperarea a doar 12 piese, fragmentate si ele, dintre cele 22-24 initiale. Dupa o sumara restaurare la Muzeul National din Bucuresti, piesele sunt expuse publicului. Alexandru Odobescu afla de existenta tezaurului si incepe studierea acestuia. Acelasi Odobescu plimba tezaurul prin Europa, unde sunt realizate mai multe copii si unde este restaurat de mai multe ori. Aflat din nou in tara, tezaurul este furat in noaptea de 19/20 noiembrie 1872 din Muzeul National de catre studentul Pantazescu. Acesta distruge din nou tezaurul, o parte suferind stricaciuni iremediabile. Prins si arestat, Pantazescu moare incercand sa evadeze. In 1917, de frica invaziei germane, tezaurul Romaniei este evacuat la Moscova impreuna cu "Closca cu pui de aur", de unde a fost recuperat dupa multi ani din mainile statului bolsevic sovietic.

Fals sau original?

Acuzatiile publice ale lui Cezar Bolliac, potrivit carora Odobescu ar fi vandut originalul tezaurului de la Pietroasa si ar fi returnat statului roman o copie bine lucrata, sunt greu de analizat acum, dupa aproape un veac si jumatate, in lispa datelor aflate atunci in posesia acuzatorului. Departe de noi intentia de a incrimina un savant de calibrul lui Alexandru Odobescu, a carui contributie esentiala in mediatizarea tarii in lume, chiar prin intermediul tezaurului, este de netagaduit. Totusi, trebuie sa constatam ca Odobescu ar fi avut atat mobilul, cat si posibilitatea si oportunitatea de a instraina comoara. Mobilul? Acelasi dintotdeauna, banii! Se stie ca savantul era dependent de morfina si ca, la batranete, facuse o pasiune devastatoare pentru o mai tanara cucoana, alta decat propria sotie. Se stie ca atat viciile, dar mai ales amantele tinere costa mult. Oportunitatea? Odobescu a scos din Romania si a insotit tezaurul in Europa cu numeroase ocazii. In 1867, Odobescu a expus tezaurul la Expozitia Universala de la Paris. Aici, tezaurul a fost restaurat artistic de un bijutier, pe bani seriosi, calitatea lucrarii fiind ulterior constatata de unul dintre cei mai reputati specialisti din Europa, Paul Telge, bijutierul casei de Habsburg. Tezaurul nu a ajuns in tara in forma restaurarii de la Paris, ci a fost expus in anul urmator, pentru sase luni, la Londra, la muzeul South-Kensington. Aici piesele au fost fotografiate, singurele marturii ale restaurarii de la Paris, pe care statul roman a aruncat banii si, atentie, au fost realizate copii galvanoplastice! Dupa escala din 1872 de la Expozitia Universala de la Viena, tezaurul revine la Bucuresti, unde este furat si distrus de catre Pantazescu. In vara anului 1895, tezaurul ia drumul Berlinului, unde ajunge pe mainile expertului Paul Telge. Neamtul a restaurat fiecare piesa in parte si a realizat cateva (!) copii galvanoplastice. Doua dintre acestea, nu se stie din cate, au fost daruite de regele Carol muzeelor din Berlin si Nurnberg. In anul 1900, la grandioasa expozitie universala a mileniului de la Paris, tezaurul a fost expus la Luvru, fiind asigurat pentru colosala suma, pe atunci, de patru milioane de franci. Ultima iesire publica, la expozitia de la Roma din 1911, oficial Romania a trimis - deja Odobescu isi pusese capat zilelor - o copie galvanoplastica. Asadar devine clar faptul ca Odobescu avusese si posibilitatea de a instraina tezaurul. Acordandu-i insa credit savantului, ramane intrebarea ce este cu piesele din aur identice cu tezaurul nostru, fotografiate la Charivari in Elvetia anilor 1970. Ramane si posibilitatea ca tezaurul sa fi fost vandut ulterior decesului "parintelui" sau Odobescu, sau chiar sa fi fost schimbat in timpul aflarii sale in strainatate. Date fiind repetatele deteriorari si restaurari, ar fi aproape imposibil pentru orice specialist sa constate daca ceea ce se afla la Muzeul National de Istorie a Romaniei este originalul sau o copie maiastra din aur. Ne temem ca aceasta indoiala nu va putea fi spulberata niciodata, comoara fotografiata in Elvetia acum 30 de ani aflandu-se acum, cine stie unde, in ce colectie privata din reteaua traficantilor internationali de comori.