6 Septembrie, Dinastia Română îşi reia cursul firesc – Regele Mihai I începe a doua domnie

Posted on Sep 6 2017 - 1:16pm by petre

Data de 6 Septembrie a anului 1940 reprezintă momentul în care Regatul României cunoaşte profunde şi radicale transformări statale. Teritorial, Regatul României era fărâmiţat, dictatul de la Viena din 30 August 1940 răpind statului român un teritoriu, vatră străbună a fiinţei româneşti.

După acest dictat odios, impus, întregul Regat al României intră într-o criză politică care s-ar fi vrut a fi încheiată odată cu abdicarea lui Carol al II-lea.
Din păcate, abdicarea lui Carol al II-lea şi încheierea dictaturii lui, nu a reprezentat sfârşitul perioadei totalitare pentru Regatul României. România avea să cadă în mâinile unei noi dictaturi, dictatura personală a Generalului Ion Antonescu.Proclamatie radio Regele MihaiAvând asigurat sprijinul armatei Germaniei naziste, Antonescu se prezintă la Palat în seara de 4 Septembrie 1940, cerându-i lui Carol al II-lea să-i acorde puteri absolute pentru a guverna ţara. Sfătuit de consilierii săi Carol II se învoieşte. A doua zi de dimineaţă semnează decretele prin care suspendă Constituţia din 1938, dizolvă Parlamentul şi acordă puteri nelimitate lui Ion Antonescu. Aceste decrete semnate chiar de el aveau să-i pecetluiască soarta şi să deschidă calea spre instaurarea unei dictaturi militare.Proclamatie radio Regele Mihai

Ion Antonescu îi acordă un ultimatum lui Carol II, în sensul că, dacă nu va abdica imediat, viaţa lui ar fi fost periclitată, iar ţara ar fi fost aruncată într-un război civil şi ar fi fost nevoită să facă faţă ocupaţiei de către „o armată străină.” Şeful statului, Carol II, cedează acestui ultimatum şi în noapte de 5/6 Septembrie 1940 abdică.
La 6 SEPTEMBRIE 1940, REGE DEVINE MIHAI I, ÎNCEPÂNDU-ŞI CEA DE-A DOUA DOMNIE. A doua zi, Carol II, tatăl Regelui Mihai I, părăseşte ţara şi ia calea exilului, încheind astfel o domnie care a fost impusă din nevoia de a menţine democraţia în Regatul Unit al României anului 1930.
Considerându-se unicul stăpân pe viaţa şi destinele ţării, Antonescu a luat în considerare, după câte se pare, abolirea Monarhiei.

Nu a acţionat în acest sens datorită opoziţiei partidelor politice importante faţă de această drastică schimbare structurală. Maniu şi Brătianu au salutat plecarea lui Carol II şi au făcut apeluri publice pentru menţinerea Monarhiei Constituţionale. Temător în faţa naţiunii române, educată în respect pentru Monarhie şi iubitoare pentru Rege, Generalul Ion Antonescu a hotărât să-şi atingă totuşi scopurile reducând rolul Regelui la statutul de figură pur ceremonială, în timp ce el însuşi avea să exercite adevărata putere în stat.
În ziua începerii celei de-a doua domnii, MSR Mihai I a emis un decret prin care îi va da Generalului Ion Antonescu depline puteri militare în conducerea statului, dar acest decret conţinea o prevedere importantă ce a lipsit din decretul similar semnat cu o zi înainte de tatăl său, Carol II: Regele numea Preşedintele Consiliului de Miniştrii. Diferenţa dintre cele două decrete a trecut neobservată la acea vreme, dar, la 23 August 1944 aceste câteva cuvinte i-au oferit Regelui Mihai I justificarea legală pentru demiterea Mareşalului Ion Antonescu şi numirea unui nou şef al Guvernului.
Ion Antonescu se autoproclamase dictator, (funcţie în Imperiul Roman pe care împăratul o putea lua în cazul în care statul era în pericol extern) şi nu a aşteptat constituirea formală a Guvernului pentru a remodela politica ţării după propriul plac. Ion Antonscu considera practicile democraţiei româneşti imperfecte, iar ca bază a eşecului acestor practici, el considera că se afla, cultivarea „libertăţii”, care plasa interesele indivizilor deasupra celor ale colectivităţilor şi ale statului.

A propus un Guvern de uniune naţională, dar asta doar pentru a putea câştiga timp să se inspire din experienţa anumitor membrii ai P.N.Ţ şi P.N.L. De asemnea, împărţirea puterii cu Garda de Fier, proclamarea Statului Naţional Legionar, a constituit pentru el un expedient inevitabil, dar strict temporar.
În politica externă, Generalul Ion Antonescu a consolidat alianţa cu Germania nazistă şi a început să pună bazele noului rol al României într-o Europă sud-estică dominată de nazişti, consolidând legăturile militare şi economice cu Germania condusă de Adolf Hitler.

În urma negocierilor de la mijlocul lunii Septembrie dintre Generalul Ion Antonescu şi reprezentanţii Înaltului Comandament German, la 10 Octombrie 1940, au intrat în România primele trupe naziste. Oficial se comunicase că aceste trupe aveau menirea să participe la instruirea şi reorganizarea Armatei române, dar, de fapt, oficialităţile germane aşteptau ca ele să-şi îndeplinească misiunile de a proteja câmpurile petrolifere româneşti împotriva unui atac al unei terţe puteri şi să pregătească atât forţele germane, cât şi cele româneşti pentru războiul cu U.R.S.S., dacă aceasta ar fi intervenit.
Odată cu proclamarea dictaturii militare a lui Ion Antonescu, România păşea în război alături de Germania nazistă, urmând armatele cotropitoare naziste într’un război care avea să înstrăineze ţara de vechile ei tradiţii şi să o secătuiască. După trecerea Nistrului, în Iulie 1941, Ion Antonescu avea să târască întreaga naţiune română spre pierzanie, dictatorul pierzând cel de-al doilea război mondial în alianţa făcută cu naziştii. Consecinţele acelui moment se vor răsfrânge asupra întregii naţiuni române, Armata Roşie a U.R.S.S.-ului se va răzbuna crunt pentru nelegiuirea dictatorului român de a o ataca pe propriul ei teritoriu, atunci când Ion Antonescu a decis trecerea Nistrului.

Bibliografie:
Keith Hitchins – România, 1866–1947

Cornel F. Seracin

Comments

comments

About the Author